Semnele de punctuație s-au folosit încă din secolul al VII-lea î. Hr. Dovadă sunt tablele de bronz din Eugubio (Halia), apelându-se la caractere etrusce și latine. Când erau folosite caracterele etrusce, după fiecare cuvânt se folosea ca semn de punctuație două puncte (:) și în utilizarea caracterelor latine, după fiecare cuvânt se folosea punctul (.)
Informații despre evoluția semnelor de punctuație ne oferă, în partea introductivă, Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație. Numărul punctelor care separă cuvintele era diferit și dispunerea acestora era diferită: în triunghi (. . .), în careu (: 🙂 etc. Astfel de model îl oferă o inscripție din Atena, de la mijlocul secolului al V-lea î. Hr. Apoi, în inscripțiile grecești, punctele sunt treptat înlocuite cu figuri arbitrare, folosite după fiecare cuvânt. Aceste figuri puteau fi: cruci, inimi, ramuri.
Printr-o actualizare (!) voi marca sfârșitul fiecărui cuvânt printr-o pauză dublă:
„Cerbii nu mai aleargă în jurul meu ca în ziua aceea când, deși am văzut toate păsările călătoare plecând, eu nu am crezut că e toamnă".
Rolul pauzelor duble este să marcheze sfârșitul fiecărui cuvânt, pentru a putea fi înțeleasă ideea transmisă. Fără pauze duble textul putea fi scris cerbiinumaialeargăînjurulmeu…"
Era o adevărată încercare de lectură și apoi dezmembrarea textului în cuvinte (ca niște piulițe sudate, care, pentru a le folosi, trebuie să apelezi la dezlipirea lor). În situația unor abrevieri se folosea un X.
În inscripțiile latine, se utiliza un punct de formă pătrată și mai târziu, începând cu epoca lui August (sec. I î. Hr.), desene în formă de frunzulițe sau de pasăre.
Fiind încântați de aspectul plăcut al scrisului, deseori aceste ornamente erau utilizate, chiar după fiecare silabă. Apoi s-a folosit punctul alb (conturat și având, în mijloc, un spațiu liber) și punctul negru întâlnit în abrevieri.
În secolul al II-lea î. Hr., în Bizanț, Aristofan utilizează semnele de punctuație, acordând importanță înțelesului unui enunț: punctul perfect (echivalent punctului folosit astăzi); subpunctul (punctele de suspensie); punctul mediu (adică virgula).
Descoperirea tiparului a însemnat o importantă evoluție în întrebuințarea semnelor de punctuație: punctul, punctul și virgula, semnul întrebări și semnul exclamării.
