De ce nu vor românii un nou marş al secuilor la Târgu-Mureş?

Vestea că, după incidentele grave care au avut loc la Târgu-Mureş, cu prilejul celor două marşuri, din 10 martie, ale secuilor, din anii 2013 şi 2014, preşedintele Consiliului naţional secuiesc, Izsak Balasz, a mai avut obraz să ceară o nouă aprobare pentru o asemenea acţiune de proporţii, agresivă şi destabilizatoare, a produs fiori târgumureşenilor.

Să sperăm însă că cei care au căderea să soluţioneze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică.

Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea document a scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „Gesta Hungarorum", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Închipuiţi-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii.

 

Călăii şi crimele lor (XII)

O formidabilă voinţă de-a stăpâni nefericita Transilvanie prin mijloace de teroare înorgoliase pe Maghiari. Zadarnic dovedea generalul Bem cea mai generoasă indulgenţă faţă de celelalte naţionalităţi şi mai cu seamă faţă de Români, - ura şi setea de răsbunare a celor ce promisese libertate, frăţie şi egalitate, nu mai putea fi stăvilită.

Guvernul revoluţionar al lui Kossuth, alungat din Budapesta de trupele imperiale, îşi tuna ordinele din Debriţin, cerând măsuri necruţătoare împotriva neamurilor de altă limbă. Şi ce era mai uşor decât să se organizeze instrumentul legiuit de vindictă încruntată. Vârtejul sângeros svârlise întreg putregaiul omenesc la suprafaţă; pentru formarea aşa-zişilor „vânători rurali", se îmbiară toate scursorile satelor din jur.

Căpitanii de gloată, încredinţaţi cu organizarea acestor cete n'au decât să-şi împartă atribuţiunile. Nagy Alexandru rămânea în Reghin, Jeney va opera pe valea Gurghiului şi Boldizsár Pavel pe valea Mureşului. Pretextul e lesne de găsit. De când cu arderea oraşului sătenii nu-şi mai aduc produsele în piaţă, fiindcă cetăţenii au sărăcit şi nu plătesc. E cazul să se iee cu forţa ceea ce sătenii nu vreau să predee de bunăvoie. De-aci numele de „găinari", ce-l primesc aceste bande înarmate.

Faima isprăvirilor lor umple de groază pe cetăţeni. Ziua nu prea dau faţă, dar noaptea colindă pe la casele orăşenilor în haite de câte cinci-şase inşi. Au inventat o reţetă lucrativă de-a stoarce parale. Trezesc lumea din somn, provocând un sgomot infernal în faţa porţii, apoi intră zdrăngănind armele şi provoacă, pe cine le vine în ochi, să-i urmeze. Femeile leşină, copiii se agaţă de părinţi, bătrânii privesc neputincioşi cum se îmbracă victima resemnată să meargă la moarte. Afară, în stradă, începe târguiala; câţiva gologani cârpesc avariţia siniştrilor borfaşi şi cetăţeanul scapă.

Măruntele rechiziţii săvârşite pe sate - la început timid şi fără cutezanţă - degenerează repede în adevărate expediţii pentru exterminarea Românilor. Contele Paul Macskásy din Gurghiu nu poate uita că iobagii răsculaţi i-au prădat şi ars castelul. Sub masca pretenţiei de a pedepsi pe cei vinovaţi, se urzeşte în taină cea mai teribilă prigoană asupra satelor româneşti din jurul Gurghiului: Caşva, Orşova, Ibăneşti şi în deosebi Hodac.

În ziua de Strătenii - 2/14 Februarie 1849 - ca un fulger din cer senin, cade vestea, că oamenii lui Jeney s'apropie de comuna Hodac. Lumea adunată la biserică se risipeşte ca un stol de vrăbii. Zadarnic se sileşte popa Toader Lupu să îmbărbăteze inimile: „Cine n'a greşit nimic, vină nu-i vor putea găsi, şi lege nu poate fi să te osândească nevinovat".

„Fugi cu noi părinte!" - îl cheamă ţăranii, dar preotul nu se înduplecă.

Popa Toader Lupu, e cuvios cu vorba ce-a grăit-o. El e creştineşte convins, că nevinovăţia îl apără pe om de orice primejdie. E un om sdravăn şi impunător; barba albă şi părul nins îi împrumută feţii o blândeţe apostolică. Nu se teme. Ce-i drept, băieţii lui (Ioniţă e tribun şi Leon, deşi numai de 16 ani, vorbeşte oamenilor de neam, limbă şi drepturi) au de ce să se ascundă, - dar el rămâne.

Ungurii îl surprind cetind ceaslovul. E senin şi nu se apără. Unul îl loveşte'n faţă, altul îl leagă de mâni, ceilalţi încep şi sdrobesc tot ce găsesc în casă. În sat n'au putut prinde decât şapte oameni; în schimb scot vitele din grajduri, să le ducă. Ici-colo arde câte o casă, dar zăpada de pe coperişe nu prea lasă focul să se întindă.

Ceata de ostateci, mică la început, sporeşte repede; chiar şi un Sas - unicul fiu al primarului Schaller din Petelea, care mersese la Ibăneşti să-şi vadă de oi - e escortat alături de Români.

„Cam la vre-o treizeci de inşi - povesteşte nonagenarul Butnariu Ioan din Petelea - au trecut prin Gurghiu între baionetele Ungurilor pe dinaintea mea. Erau feţe desnădăjduite, cu obrajii ca de ceară; trupuri sleite, cari se'ncâlceau într'olaltă, mereu bruftuite cu paturile armelor. În mijlocul lor popa Toader Lupu, cu haina sfâşiată, bătătorea zgrunţii de zăpadă, în drum cătră Reghin. Schaller, pe care-l cunoşteam, mi-a făcut semn cu mâna, parc'ar fi ştiut, că n'o să ajungă la Reghin niciodată.

La Mociar - la mijloc de drum între Reghin şi Gurghiu - se ţinu judecată sumară. Cel mai crâncen năpăstuit a fost popa Toader Lupu. I-au smuls barba, i-au scos ochii şi l-au emasculat, înainte de a-l împuşca. Pe ceilalţi i-au pirostruit în genunchi şi aşa i-au ucis. Un singur sătean a scăpat cu viaţă - poreclit mai târziu Ion Puşcatul - care primind un glonte în frunte, leşinase şi fusese socotit mort. Cetăţeanul Samoilă Elsen - urmărit de Unguri pentru participarea lui activă în luptele contra Secuilor şi refugiat din Reghin în comuna săsească Ideciu-de-Jos - face pomenire în ziarul său personal de acest fioros măcel.

„Ieri (adecă la 14 Februarie 1849), au împuşcat aşa numiţii „ţyukâsz"-i (găinari) din banda lui Jeney copii nevinovaţi în Ibăneşti, Gurghiu şi Hodac. Petrecurăm cu ochii din turla bisericii evanghelice din Ideci cum fură împuşcaţi Românii în pădurea dela Mociar. Au fost împuşcaţi acolo la vre-o 140 inşi - răbufnind puşcăturile tot mereu - şi bandiţii de „ţyukâsz"-i se vedeau patrulând în cete."

Doi credincioşi ai părintelui Lupu, înfruntând primejdia, ridicară în timp de noapte cadavrul nefericitului preot, să-l aşeze în locaş de vecinică odihnă cu cruce la căpătâi; hoiturile celorlalţi rămaseră neîngropate, pradă sălbătăciunilor.

Ferocitatea asupritorilor găsi curând prilejul să se deslănţue cu şi mai infamă sălbăticie.

Glontele căzut în ziua de 16/28 Februarie în Monor, cu ocazia trecerii generalului Bem prin comună, trebuia sângeros răzbunat.

Un detaşament de vânători pornit din comuna săsească Batoş ocupă Monorul, Gledinul şi Şieţul, stând timp de patru zile acolo şi puşcând pe toţi bărbaţii aflaţi acasă şi jefuind bietele comune româneşti de întreg avutul lor.

De-acolo expediţia îşi abătu drumul distrugerii - hordă de răufăcători sporită la aproximativ 2.400 oameni - pe Valea Mureşului în sus. Ziua de 22 Februarie, Marţi, este însemnată cu flacără de sânge.

„Desdedimineaţă - scrie protopopul gr. ort. Ştefan Branea în cronica sa recent descoperită - s'au dus cu toţii la Rus, Murăreni şi Dumbrava. Acolo pe toţi oamenii cari i-au găsit i-au puşcat cu cea mai mare tiranie, a cărora număr nu se ştie, a trecut peste una sută. Jefuit-au tot ce au găsit, prin căşi, prin poeţi etc. N'au lăsat nici găini, care numai le-au putut prinde. Cizmele, sumanele, cojoacele şi altele din picioarele muerilor le trăgeau jos şi le lăsau ticăloasele desbrăcate şi desculţe în omăt.

Seara au venit cu foarte multe prăzi, dobitoace nenumerate etc. Au început a vinde vite şi oi cu câte un florin de argint. Cine oare dintre creştini s'ar lacomi să cumpere? Cine cumpără tiranii, cei ce erau tăvăliţi în sângele cel nevinovat al Românilor?".

Aproape în aceeaşi zi, Ia 21 Februarie 1849, Luni, îşi reînoi ucigaşul Jeney incursiunea pe Valea Gurghiului.

De astă-dată călăii nu se mulţumiră să prindă numai bărbaţi, ci tăbărîră asupra femeilor şi copiilor, adunându-i grămadă, la locul - pomenit şi azi de bătrâni - „groapa de jos de sat". Aici îl siliră pe-un chilav să sape, în văzul nenorociţilor, groapa comună, ca pe urmă, după ce femeile şi copiii îşi aflară moartea prin glonţ şi pat de puşcă, groparul chilav să fie înmormântat de viu, alături de cadavrele îmbucătăţite.

Registrele morţilor de pe acele vremuri au păstrat mărturia scrisă a cumplitelor pătimiri. Bătrânul preot Ştefan Branea - cruţat de Pronie dela moartea silnică - a încrestat date impresionante în cartea morţilor din Aluniş.

„22 Februarie 1849. La Zălăuaş, din jos de sat, s'au puşcat prin Unguri 21 de oameni şi i-au aruncat în apă dintru întâiu. A treia zi i-au îngropat, fără clopot, fără preot şi fără copârşeu (sicriu) acolo".

„23 Februarie 1849. S'au împuşcat foarte mulţi oameni, la Ruşii-Munţi şi Dumbrava mai mulţi de una sută".

„24 Februarie 1849. Tăpşan Ştefan puşcat împreună cu 29 Români în dealul Luerului de armata ungurească, fiind prinşi, dar nu ştiu pentru ce vină. Numai i-au astupat cu pământ".

Bieţi martiri, peste suferinţa cărora uitarea şi-a cernut nisipul anilor! Nimeni nu mai cunoaşte mormintele celor căzuţi. Cine mai pomeneşte că glia ţinutului a fost dospită cu torente de sânge românesc?

(Sfârşit)

 

N.R. Încheiem aici relatările noastre. Cei care doresc să afle tabloul complet al tragediilor care au avut loc între anii 1848-1849, câtă vreme Transilvania a fost sub jurisdicţia lui Kossuth Lajos, îi sfătuim să citească integral cartea-document a scriitorului reghinean Alexandru Ceuşianu „Vremuri de osândă".

Lasă un comentariu