Cristurenii, locutorii satului Grindeni, jud. Mureş, sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, pe bună dreptate, de starea de marginalizare, din toate punctele de vedere, în care este lăsată localitatea în care trăiesc.
Cei care nu cred acest lucru, sunt invitaţi să le facă o vizită de câteva zile, în care pot risca să-şi piardă încălţămintea în noroiul prezent pe uliţele satului primăvara şi toamna, să-şi potolească setea cu apa tulbure, scoasă din fântânile aproape secate în zilele călduroase de vară, pot de asemenea să numere nesfârşitele gropi, aflate de-a lungul drumului, care leagă satul de restul lumii, de peste 700 de ani. Subiectul repetatelor doleanţe ale cristurenilor, mereu acelaşi, vine ca o cerinţă de respect faţă de ei, respect ce li s-ar cuveni, din partea celor „aşezaţi" pe funcţii să le hotărască soarta. Mereu aşteaptă, mereu speră să le fie mai bine, însă mereu se întâmplă să fie altfel.
În copilărie, bunicul îmi spunea că în viaţă trebuie să ştii să-ţi alegi prietenii şi oamenii cu care să pleci la drum. Relaţiile de prietenie, înţelegere şi fraternitate se stabilesc între indivizi, colective mai mari sau mai mici de oameni, între state etc. Despre asemenea relaţii, daţi-mi voie să prezint câteva lucruri.
Mai întâi, un eveniment petrecut prin anii '73 -'74, când au avut loc inundaţii de mari proporţii ale Prutului. Apele revărsate au revenit pe o veche albie, aflată la peste 100 de metri spre Apus, pe teritoriul românesc. Vigilent cum era, grănicerului sovietic nu i-a scăpat acest lucru şi şi-a mutat postul de observaţie pe noul curs al apei. Astfel, prin „măsura înţeleaptă" a armatei sovietice, URSS a mai câştigat câţiva metri spre Apus, rupţi din sânul României, ca şi când nu i-ar fi ajuns miile de kilometri deţinute spre Răsărit.
Reacţia lui Ceauşescu a fost promptă şi fermă. Când apele s-au retras, „Vasia" şi-a luat ghereta şi a reamplasat-o pe vechiul loc. (A se vedea situaţia Crimeii de astăzi). Relaţiile „frăţeşti" dintre cele două ţării „prietene" au continuat să „înflorească" după principiul „cel mic şi slab trebuie să-l asculte pe cel mare şi puternic". Principiul a rămas neschimbat până astăzi.
Acum, o poveste cu tâlc despre fraternitate, auzită de subsemnatul la Iaşi, la foarte scurtă vreme de la evenimentul relatat. Se zice că, în zona Ungheni, în dreapta şi în stânga Prutului, erau instalate două posturi cu santinele, fiecare apărâdu-şi graniţa ţării sale, de duşmanul comun, americanul, care însă era departe. La un moment dat, dinspre Nord, venea plutind pe valuri un colet.
Fără nici o comandă, cele două santinele s-au dezechipat şi au plonjat în apele Prutului, în vederea recuperării coletului. Au ajuns în acelaşi timp să pună mâna pe acesta. Se uitară unul la altul, trebuia hotărâtă soarta coletului. Aveau drepturi egale asupra acestuia.
Vasia, fratele mai mare din răsăritul Prutului, făcu propunerea:
- Să-l împărţim frăţeşte.
Ion nici nu voia să audă de o asemene învoială.
- Cum zici, frăţeşte?! Nu, tovarăşe Vasia, de data aceasta nu mai vreau frăţeşte. Vreau să-l facem jumi-juma, că de prea multe ori ne-aţi prăjit cu împărţeala voastră.
Oricare ar fi fost discuţia dintre cei doi, rezultatul a fost că Vasia a smuls coletul din mâinile lui Ioan şi s-a îndreptat fericit spre ghereta lui. Guvernele de la Bucureşti şi de la Moscova au apreciat la unison înţeleapta hotărâre a celor doi bravi ostaşi, ca o dovada a unei prietenii adevărat „frăţeşti".
Şi acum, opinia promisă. Despre alegerea prietenului şi a omului cu care să porneşti la drum, (pe termen limitat, la 4 - 5 ani) s-ar putea vorbi multe, bune şi cu folos, în campaniile electorale. Astfel, s-ar putea elimina multe dintre gravele frânturi care perturbă relaţia dintre alegător (cristureanul) şi cel ales (cel rămas fără recunoştinţă), petrecute începând cu anii '90 şi care continuă şi astăzi. În tot acest timp, prietenia şi promisiunile alesului au fost uitate încă de a doua zi după ce cristureanul i-a acordat votul speranţei. Alesul a schimbat macazul, mergând pe alt drum, diferit de cel promis în faţa cristurenilor în timpul propagandei electorale, acesta alegând drumul uitării şi al lipsei de răspundere.
Revenind la viaţa locuitorilor de pe vatra satului Grindeni, constatăm că a încremenit la nivelul la care se afla cu multe decenii în urmă. Speranţele lor de mai bine se sting din ce în ce mai mult, precum valurile mării, în drumul lor spre ţărm.
În acest context, se înscrie şi modul superficial în care oficialii de la judeţ au tratat petiţia noastră, a cristurenilor, adunaţi pe vatra satului, pe 6 septembrie 2015. Acolo nu a fost „UN GRUP DE LOCUITORI", aşa cum arată în scrisoarea de răspuns vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mureş, domnul Ovidiu Dancu. Formularea e astfel dată, pentru a diminua importanţa şi gravitatea problemelor solicitate a fi analizate şi rezolvate. Acolo, a fost prezent „TOT SATUL", atâta cât a mai rămas din el. Cu tot timpul neprielnic - vânt, ploaie, frig - petiţia a fost semnată de aproape 100 de locuitori!
Cristurenii constată că nici cerinţele preşedintelui ţării, de eradicare a acestor stări de „RUŞINE NAŢIONALĂ", în care se cataloghează şi cea din Grindeni, nu sunt luate în considerare. În puterea şi cuvântul cui să se mai încreadă? Pentru ei, a mai rămas doar credinţa şi sprijinul de la Dumnezeu. Dar cristureanul, măcinat de greutăţile şi nedreptăţile la care a fost supus de-a lungul secolelor, ştie şi el proverbul conform căruia „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii".
Tocmai de aceea, ei vin cu insistenţă spre „sfinţii" pământeni, cu a lor rugăminte de a fi băgaţi în seamă, pentru a fi cuprinşi în lista de priorităţi a investiţiilor cu dezvoltarea rurală a judeţului Mureş pe anul 2016 (nu 2020), fără să se mai amâne la nesfârşit rezolvarea problemei lor.
Respectul şi încrederea pe care vi le-au acordat cristurenii până acum merită onorate, prin respectul şi înţelegerea dumneavoastră faţă de ei. LE AŞTEPTĂM!
