Ajuns cu scrisul la sfârşitul acestui volum aniversar în care am aşezat, de bine de rău, un număr destul de mare de amintiri autentice, dar numai dintre acelea care pot să spună câte ceva din drumul în sus străbătut de mine, odată cu trecerea anilor, ele fiind, de fapt, mărturii prin vreme de aici şi din alte părţi ale lumii. Toate acestea, şi multe altele, scrise şi nescrise încă, fac parte din viaţa mea, mai mult, mai puţin sau în totalitate, fără să uit că şi alţii o au pe a lor, ştiut fiind că nu toate sunt la fel, că fiecare dintre noi şi-o consideră şi şi-o reconsideră, când ajunge la vremea socotelilor, din punctul sau din punctele lui de vedere, raportându-se la univers, la societate sau la el însuşi, dacă-i sincer cu sine, fără să uite ceea ce anticii greci ştiau că: „Omul este măsura tuturor lucrurilor" (Protagoras).
Greu mi-a fost, şi multe zile de zăbavă mi-au luat aceste rânduri, luptându-mă cu orgoliul, care este, în acelaşi timp, şi viciu dar şi îndemn, în lupta cu sinele, ca o încercare de a fi ce eşti, de a fi ce vrei să fii, când mare, când mic sau nimic, cum ar dori cei care au alte instrumente de măsură a eului propriu şi de la înălţimea la care s-au ridicat cu eforturile lor sau în împrejurări numai de ei ştiute, îi judecă pe alţii, considerându-se modele.
Eu n-am avut şi n-am modele şi nici nu vreau să fiu raportat la vreunul din ele. Dar am conştiinţa eului meu îndărătnic ce a oscilat şi oscilează între credinţă şi tăgadă. E un merit sau o lipsă? Rămâne să văd ce va aduce ziua de mâine şi cele ce-i urmează acesteia. De aici şi titlul acestor pagini cu acel semn de întrebare care mă obligă să mă justific, în cele ce urmează, faţă de mine şi faţă de alţii, răspunzând, parţial şi în treacăt, la o sumă de întrebări ce decurg şi converg spre cea fundamentală.
La data când am ajuns să scriu această concluzie, simt încărcătura anilor şi, fără să mă vreau a fi model, departe de mine acest gând, mărturisesc că am fost credincios unui ideal socio-uman complex fixat încă din tinereţe, cum că: „Nimic din ceea ce este omenesc să nu-mi fie străin", preferând, ajutat de sănătate şi de elanul vârstei, multilateralitatea la care să ajung cu eforturi proprii în devenirea mea ca intelectual care să semene cu alţii dar să fie, în acelaşi timp, cât se poate de diferit faţă de aceştia. Să fie ca mine! Să fie eu însumi. Să ajung în timp la acea împlinire în care să fie „din toate câte o ţâră" (M. Beniuc), care, luate la un loc, dau un întreg. Dar întregul acesta, pe care-l doream, devenea ceva cu jertfă şi trudă, cu disciplină şi neodihnă, cu severitate faţă de sine, dusă până la faza de a fi stăpânul propriului tău rob, fiind conştient că în mine s-a statornicit, chiar când a trebuit: „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul" (D. Cantemir), şi că singura cale spre urcare, ca să-i dau dreptate lui Titu Maiorescu, este aceea, cum că: „Treapta pe care o urcăm este un altar de jertfe", cuvinte ce în drumul meu spre înalt le demonstrează temeinicia multilateralităţii şi izbânda acţiunilor mele în atâtea direcţii: istorie, literatură, istorie şi critică de artă, estetică, pedagogie, economie politică, filosofie, morală, domenii în care, prin articole, comunicări, studii şi cărţi, am fost adeptul interpretării interdisciplinare a fenomenelor realităţii lumii materiale şi spirituale scoţând la lumină adevărul. Ajungând, de multe ori, până acolo încât în activitatea mea zilnică să trec orice prin cultură, care în universul domestic să devină civilizaţie şi în fapte.
Toate acestea erau bune, cum au fost, au rămas şi eram conştient de ele, erau valori materiale şi spirituale, ba chiar însuşiri şi calităţi, devenite proprietăţi acumulate în devenirea umană până când am ajuns la concluzia matură şi responsabilă că realizarea cât mai întreagă a idealului socio-uman nu e întreagă fără adăpost, iubire, dragoste şi familie constituită după cunoaştere de sine şi interese comune a celor doi hotărâţi să formeze o unitate cu păstrarea fiecărei entităţi, trebuind, în acelaşi timp, ca cei doi să-şi reconsidere în totalitate ce au şi la ce renunţă din câte erau bune până la căsătorie şi să fie în stare să adopte, de comun acord, un nou crez ca o construcţie conştientă, bine făcută „până când moartea îi va despărţi", ştiut fiind că „unde dragoste nu e, nimic nu e" şi că familia este o reflectare a unui mod de viaţă în care se petrec toate ce le are societatea timpului lor numai că acestea au alte proporţii şi fiecare familie şi-l fixează în limite date.
Când ne-am întemeiat famillia ştiam, urmând sfaturile înţelepţilor, că ea a fost şi trebuie să fie în pas cu vremea, că ea este un microcosm socio-politico-economic, moral şi biologic constituit prin înţelegere, păstrat şi menţinut prin armonie, întărit prin iubire reciprocă în care se nasc, cresc şi sunt educaţi urmaşii de gradul I şi II, dacă părinţii longevivi au devenit bunici. Ca o completare orientativă că din multitudinea sfaturilor înţelepţilor ne-am rezumat în cele din urmă, după căutări de sens şi rost, încă din vremea începutului căsniciei noastre, adoptat şi tradus în fapt de amândoi, în linii generale până astăzi: „Trăieşte în pas cu vremea... Ideile şi gusturile se schimbă după vremuri. Nu trebuie să gândeşti învechit şi caută să ai gusturi moderne... Omul cuminte obişnuiască-se cu prezentul, chiar dacă mai bun se pare trecutul, atât în podoabele sufletului cât şi în cele ale trupului..." (Baltasar Gracian).
Împlinirea socio-umană a fiecăruia dintre noi, soţ şi soţie, a fost, în primul rând, ca oameni ai şcolii, cu aproape o jumătate de secol de prestaţii fiecare, la nivelul lui, apoi prin contribuţiile în cercetare ştiinţifică, nu lipsite de valoare şi interes în domeniile în care am fost specializaţi şi în strădaniile familiei, în unitatea ei, de-a avea pe masă „pâinea cea de toate zilele", ne dau astăzi sentimentul împlinirii şi, odată cu el, stima şi preţuirea pe care le cunoaştem şi le trăim între semenii noştri.
Parte a acestei împliniri socio-umane complexe, a fost pentru noi, aducerea pe lume, creşterea şi educarea celor doi fii, Silviu şi Cristian, a doua generaţie de ţărani cu cravată, cum o spun şi recunosc ei, şi o consideră ca cea mai înaltă treaptă de împlinire a familiei noastre. Ei au dus mai departe, „peste mări şi ţări", o sumă mare de valori intelectuale, profesionale şi moral-cetăţeneşti care, acolo, le-au asigurat, prin muncă şi eforturi, împlinirea socio-profesională şi umană pe continentul american şi nu oriunde şi nu în orice domeniu de activitate.
Poate mai suferă aceste pagini aducerea în realitate, cu rezonanţă în viaţa noastră, a faptului că la aceşti ani trăim împlinirea şi împăcarea că nu suntem nici bogaţi şi nici săraci, că tot ceea ce avem demonstrează concretizarea unui ideal pe criteriul că: „omul este atât cât poate şi poate atât cât are", dar la această realitate am ajuns prin muncă, sârguinţă, spirit de proprietari, avut şi înainte, transmis din neam în neam, dar cultivat şi în ultimii 20 de ani, numai că noi n-am depăşit măsura.
Oare, la vârsta deplinei maturităţi, suntem oameni împliniţi? Că împăcarea şi-a pus stăpânirea pe sufletele noastre şi o trăim privind când în trecut, când la ce am realizat, pentru noi şi alţii, şi la ce ne-a mai rămas de făcut, fiind convinşi că tot „vine ceasul"! De-ar veni cât mai târziu!
De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?
Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,
Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă.
O prospeţime nouă surâde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.
De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?
E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri câte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi gânguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă câteodată, trezită dintr-un vis:
-,,Eşti tot aici cu mine şi tot cu mine-nchis?",
Nu mă sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lângă mine.
De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ
Cu sunet de vioară urciorul de pământ?
Nu mi-e clădită casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuşi…
(Tudor Arghezi, De ce-aş fi trist) Târgu-Mureş, ianuarie 2016
