„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi / Deasupra criptei negre a sfântului mormânt, / Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt / Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău / Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu." (M. Eminescu - „O, mamă…")
Virgula, ca semn de punctuaţie, are o mare frecvenţă în comunicare, fie la nivelul propoziţiei, fie la nivelul frazei. O referire limitativă la anumite părţi secundare ale propoziţiei motivează dispunerea acestora în preambulul enunţului şi apelarea la virgulă. În asemenea situaţie, intonaţia nu numai că realizează efectul de insistenţă asupra complementelor şi a atributelor, dar sugerează implicarea celui care transmite mesajul, evidenţiind anumite stări afective.
Virgula se utilizează după substantive la cazul vocativ şi după verbe la imperativ (fiind în concurenţă cu semnul exclamării, prin care exprimarea afectivă devine mai pregnantă). De obicei, semnul exclamării încheie comunicarea, pe când virgulele subliniază pauzele interioare, sugerând unele discontinuităţi ale mesajului:atenţionări, implicaţii, atitudini, sentimente etc. Folosirea repetată a substantivului la cazul vocativ mamă din versurile eminesciene citate motivează prezenţa virgulei. Pauzele marcate prin cele două virgule, din primul vers, intensifică regretul pierderii fiinţei dragi. Tonalitatea poeziei „O, mamă…" este tristă. Virgulele folosite la nivelul celor două fraze stabilesc un raport de coordonare prin juxtapunere. Raportarea temporală: „din negura de vremi" şi „mereu… mereu" înseamnă o proiectare a sentimentelor de nostalgie dintr-un trecut, într-un viitor perpetuu (dragostea faţă de mamă rămâne veşnică, precum şi dragostea mamei faţă de fii): „Şi cum se uita cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei (… mamei) scapă ca un muget înăbuşit de durere." (Emil Gârleanu)
Conjuncţia are valoare narativă, iar temporala introdusă prin cum se află înaintea regentei, fiind despărţită de aceasta prin virgulă. Între propoziţiile frazei se află un raport de subordonare.
Geamătul dureros al măicuţei „bătrâne cu brâul de lână" este redat printr-o suită de gerunzii cu dublă subordonare, între care se foloseşte virgula, pentru că acest semn de punctuaţie este necesar şi corect întrebuinţat în enumeraţii: „Din ochii lăcrimând, / Pe câmpii alergând, / De toţi întrebând / Şi la toţi zicând: (…)" (Mioriţa - baladă populară). De observat că virgula nu s-a folosit înaintea conjuncţiei coordonatoarea şi.
Tot într-o enumeraţie e folosită virgula, în versurile lui Lucian Blaga: „… Vântul / nevăzutul voevod / fără trup, fără mâini, / al acestor săptămâni."
M-aş lăsa purtată pe aripile fanteziei, stimaţi cititori, şi aş scrie, după puterile mele (putere intelectuală, desigur) despre cele două portrete - unul dureros de profund, altul nemaipomenit de nuanţat, dar eu mă opresc la virgule într-un context, care mă duce cu mai mult de treizeci de ani în urmă: „într-o negură de vremi… mereu… mereu".
„Aceleaşi sălcii plâng în apă / Pe lângă podul de pe Mureş; / O lacrimă din ochi îmi scapă / Sub cerul norilor prea deşi. / Mi-e greu să cred că stau şi-n soare / Că eu le văd mereu plângând, / Când fiinţa-mi, umbră trecătoare, / Vă are acuma, doar în gând."
Virgulele delimitează, în frază, două tipuri diferite de subordonate: o cauzală şi o temporală.
În ultima propoziţie, a textului reprodus, virgulele sunt întrebuinţate pentru a marca o opoziţie dezvoltată, care include şi un atribut adjectival, nuanţând exprimarea dominant nostalgică.
