Atunci când se constată apariția în popor a unor fapte imorale, atunci când unii oameni au apucat pe o cale mai greșită, trebuie să se lucreze cu atenție pentru aducerea lor către starea de virtute. Printre plăgile sociale se numără de pildă avariția (iubirea de argint). Avariția, zgârcenia sau iubirea de argint sau lăcomia de avuție, este iubirea dezordonată a bunurilor pământești, o sete nepotolită după acestea, sete ce se arată prin năzuința și preocuparea continuă de a-și spori averea (lăcomia) și prin râvna de a păstra cu tenacitate cele adunate numai în scopuri egoiste. Avarul iubește dezordonat bunurile, întrucât nu le dorește într-un scop rațional și onest, pentru susținerea proprie și a familiei, ajutorarea celor lipsiți etc. ci, sau pentru lux, îmbuibare și petreceri, sau numai pentru simpla dorință de a poseda și a domina. Avarul păcătuiește, deci, atât contra milosteniei, cât și contra dreptății. Contra milosteniei, întrucât avarul păstrează bunuri de prisos, care ar putea fi de mare folos celor lipsiți; contra dreptății, întrucât orice avere mai mare se strânge în dauna aproapelui, prin asuprirea lui, prin furt, înșelăciune, violență, spoliere, minciună etc.
Este condamnabilă și invidia. Invidia sau pizma este o părere de rău de binele și fericirea aproapelui și părere de bine de nenorocirea și suferința lui, ca și când binele altuia ar constitui răul nostru, iar nenorocirea lui fericirea noastră. Invidia este o stare de suflet foarte josnică și degradantă, care chinuie mult pe cel stăpânit de ea, așa că invidiosul își poartă pedeapsa cu sine. Întrucât țintește la distrugerea bunurilor aproapelui, invidia este egoismul cel mai cras. Prin invidie, nu se produce nimic, nimeni nu folosește nimic; dimpotrivă, atât invidiosul, cât și invidiatul păgubesc. Invidiosul este propriul său călău, cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz.
O altă „rană a societății" este beția. Beția este abuzul voluntar de băutură alcoolică, numai din plăcere, până la slăbirea sau pierderea violentă a uzului rațiunii. Beția în sine este un păcat ușor. Poate deveni însă păcat de moarte: din pricina scandalului provocat, a pagubei cauzate familiei sau sănătății și a supărării mari ce s-ar cauza soției, soțului, copiilor etc. Beția nu numai că slăbește forțele fizice și psihice, dar aduce boli grele, ca: paralizia, tuberculoza, afecțiuni cardiace, stomacale, pneumonie, delirium tremens, ciroză hepatică etc.; mulți bețivi mor în casa de alienați. Alcoolismul atacă îndeosebi puterile intelectuale, întunecând mintea, slăbind memoria, atingând afecțiunile nobile și generoase și întărind înclinările rele. Bețivii nu vor intra în împărăția cerurilor. Alcoolicul este omul dedat cu totul beției. Alcoolismul produce rele nespus de mari atât individului, cât și societății. Astfel, individului îi ațâță pofta sexuală, îi slăbește simțul moral, îi risipește bunurile, îi vatămă sănătatea trupească și sufletească. În societate, tulbură pacea și liniștea familiei, duce la nenumărate fapte antisociale și păcate; din alcoolici se nasc copii slabi, degenerați, expuși la toate bolile. Alcoolismul este un păcat greu prin urmările lui dezastruoase pentru individ și societate. Folosirea băuturilor alcoolice în mod cumpătat este permisă, dar nu și abuzul.
Un alt viciu este și lenea. Lenea sau trândăvia este în genere un defect al voinței, o lipsă de energie fizică și morală, care se arată prin dezgustul și nepăsarea pe care o simte cineva față de orice acțiune, fie fizică, fie intelectuală. Lenea este firească, atunci când dezgustul și nepăsarea au drept obiect munca trupească, din pricina oboselii și a trudei legate de ea. Lenea este o greșeală morală când dezgustul și nepăsarea au ca scop și obiect bunurile spirituale, din cauză că trebuie să le dobândim cu trudă și osteneală. Lenea se opune muncii, adică activității făcute cu sforțare și cu metodă pentru a crea bunuri materiale și spirituale spre satisfacerea nevoilor și aspirațiilor noastre trupești și sufletești. Munca reprezintă partea noastră de contribuție la mântuire, faptele bune fiind condiție neapărată pentru dobândirea mântuirii. Munca este o lege fundamentală a vieții. Fără muncă nu-i posibilă existența fizică, nici desăvârșirea omului și transformarea naturii. De aici rezultă gravitatea trândăviei, care împiedică realizarea menirii principale a omului în societate. Lenea duce la lipsă și mizerie și face cu neputință orice fel de progres. Mai mult chiar: ruina materială este însoțită și de una morală. Căci, nevrând să muncească, leneșul caută să-și satisfacă nevoile sale materiale pe căi mai ușoare dar necinstite, prin furt, înșelătorie, cerșetorie etc. Lenea este, apoi, mama desfrânării. Lipsa de ocupație lasă loc instinctelor de a se dezlănțui fără frâu. Trândăvia naște parazitismul social, care e, în fond, un furt camuflat sau o exploatare a sentimentelor familiale, a milei semenilor etc. Ea este un delict antisocial, întrucât leneșul consumă de la societate bunuri fără a da nimic în schimb, când are datoria și putința să întrețină din muncă proprie și pe alții care nu pot munci: pe copii, bolnavi și bătrâni. Pentru acestea Biserica propune remediile următoare: meditarea asupra naturii, care este necontenit în plină activitate; cugetarea stăruitoare asupra necesității muncii; rugăciunea deasă și fierbinte pentru alungarea duhului trândăviei și altele.
