Poetica doamnei Rodica Puia m-a făcut să-mi reamintesc o enigmă aztecă: pe lama securii cu care se tăia capul celor sacrificați ofrandă zeilor era sculptat un fluture.
Cutremurătoare asociere de simboluri antonimice.
La fel, trăirile abrupte pe care poeta le transcende în cuvinte nemachiate, înșirate cu ritm și sens, au o sensibilitate virilă, neliniștitoare, aproape masculină. O percepție a unor stări delicate.
Tot vechii azteci practicau un joc teribil, jocul de pelotă, în care două echipe se luptau, fără dreptul de a folosi brațele, pentru a introdu-ce o sferă printr-un inel de piatră. Echipa perdantă era decimată.
Jocul, ca parcurs inițiatic. Jocul vieții și al morții. Prin sinceritatea cu care autoarea ne împărtășește vibrațiile trăirilor și frământărilor minții și sufletului ei, ne provoacă: „Jucăm mai departe pelotă? Jocul e periculos și știți care-i prețul!"
Lucian Blaga, pe care l-a cunoscut și care a înțeles-o, v-ar fi recomandat-o cu siguranță spre lectură, întru încântare și înălțare.
