Infuzie de viaţă veşnică

Despre cimitir ştim că este locul unde se termină cu păcatul. Cimitirul este un spaţiu unde moartea a fost zdrobită, un loc al comuniunii în Crucea Domnului Hristos, căruia moartea nu i-a servit decât să arate că nu poate fi ţinut de ea. Cimitirul este un loc înfricoşător numai pentru cei care se tem de Cruce. Părintele Cleopa numeşte cimitirul facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor şi într-adevăr are mare dreptate, întrucât locul de odihnă al celor adormiţi, pentru noi, cei vii, poate fi o universitate a liniştirii, asemenea unei pustii străine de apăsări, pentru că stăpânitorii din lume nu sunt interesaţi de nimic din ea. În cimitir fiind, omul viu se poate cunoaşte mai bine, deschizând ochii asupra faptului că în faţa morţii trebuie să fie ceea ce este, să fie smerit, privind mai ales la mormintele şi la crucile care-i vorbesc despre lepădarea de sine. Cimitirul, prin aşezarea şi liniştea lui odihnitoare, poate fi perceput ca o icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Un drumeţ obosit, trecând pe lângă un cimitir, văzând poarta deschisă, a intrat să se odihnească puţin pe o bancă. În timp ce se gândea că ce bine ar fi fost dacă ar fi fost acasă unde s-ar fi odihnit în patul lui, a zărit pe o lespede de mormânt din faţa lui, următoarea inscripţie: „Aici odihneşte în Domnul N." O linişte divină i-a pătruns sufletul şi în inima sa a încolţit o speranţă : speranţa că într-o zi se va odihni şi el în Domnul. Întărit de aceste cuvinte, şi-a putut continua drumul spre casă.

Se spune că un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea sufletului meu?" Răniţi de amăgirea acestei lumi, un timp de reflecţie şi rugăciune, petrecut în cimitir, ne poate înlesni şi nouă o mai uşoară percepere a vieţii veşnice.

Lasă un comentariu