Smerenia merge înaintea slavei

Povesteşte Caragiale despre Eminescu: „Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală. Rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic. El a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche şi-nţeleaptă» pe care o cunoştea atât de bine şi o iubea atât de mult. De felul lui mândru, el fugea de onoruri, ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi, în acelaşi timp, iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa-numitele convenienţe şi poleiala Lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puţinii prieteni, foarte puţini, pe care-i avea şi în judecata şi sinceritatea cărora credea - darmite pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi cari nu se sfiesc a se fuduli á tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat! Laudele acelora îi inspirau de-a dreptul «dezgust». Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplina şi manifesta încredere faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, şi o ştia mai bine decât oricine, nicio critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă niciun moment de ezitare sau de neîncredere în sine. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni."

Lasă un comentariu