Trădat cu un sărut

Distribuie pe:

O carte de succes la public, intitulată „Istoria secretăa sărutului" face ravagii în librăriile din ţară. Prin carte, autoarea Julie Enfield, îşi poartă cititorii într-o călătorie atât în timp, cât şi în jurul lumii, în încercarea de a oferi cititorilor cât mai multe date despre gestul care ne însoţeşte viaţa de la naştere până la moarte. Scriitoarea americană provoacă o incursiune în istoria sărutului care diferă de la o cultură la alta. Un sărut exprimă respect, sau compasiune, afecţiune şi pasiune, este un gest de pioşenie. Sărutul este o sursă de inspiraţie pentru artiştii plastici, poeţi, compozitori. Există filme care au rămas celebre nu atât prin subiect, cât mai ales prin sărutul pasional al protagoniştilor. Unele săruturi publice au stârnit simpatie, altele lacrimi de fericire, altele revoltă sau indignare. Sărutul vulcanic sau prietenesc, matern sau duhovnicesc, este obiect de studiu pentru oamenii de ştiinţă care au descoperit corelaţii între unirea buzelor şi criterii dintre cele mai bizare.

Poeţii au scris cele mai frumoase cuvinte despre sărut. „El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale, / Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale, / Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii plini de apă, / Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă." (M. Eminescu, Călin file de poveste).

În Sfintele Evanghelii, se vorbeşte despre sărutare în trei locuri. Când o păcătoasă, al cărei nume Evanghelia nu-l relevă, s-a apropiat de Iisus, plângând, I-a sărutat picioarele şi I le-a şters cu părul capului, apoi a turnat pe ele mir de mare preţ. (Lc. 7,37-38) Pe aceasta Iisus a iertat-o, arătând că gestul ei a fost pe deplin agreat. Al doilea loc, în cunoscuta parabolă a fiului risipitor, când acesta se întoarce la tatăl său, el îl îmbrăţişeazăşi-l sărută (Lc. 15,20). Şi Iuda, care Îl trădează pe Domnul cu o sărutare.

Pe lângă zecile de înţelesuri plăcute ale sărutului, cartea consemneazăşi săruturile „otrăvitoare". Cel mai cunoscut este „sărutul lui Iuda". Acesta are la bază trădarea şi face referire la Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, care l-a trădat pe Fiul lui Dumnezeu cu un sărut, în schimbul a 30 de arginţi. Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre apostolii aleşi de Iisus pentru vestirea evangheliei mântuirii. Sigur, Mântuitorul ar fi putut alege un altul, dar acesta a fost planul Său. Ca orice apostol, Iuda a fost iubit de Învăţătorul său până la moarte, în ciuda faptului că acesta s-a dovedit un „iubitor de bani" şi „trădător", cum reiese din mai multe pasaje evanghelice. Cum banul este „ochiul diavolului", iar „pofta de avere este rădăcina tuturor relelor", Iuda s-a împrietenit şi cu duşmanii lui Iisus pentru „a-l vinde" şi a mai câştiga ceva: „Cât îmi daţi ca să vi-l dau?" Parcurgând acest itinerar, ajungem în Grădina Măslinilor, unde are loc punctul culminant al trădării. Ce s-a întâmplat mai departe ştim bine. Iuda nu a putut rezista şocului că „a vândut sânge nevinovat" şi când a văzut ce a făcut, s-a căit, dar a ales să se spânzure.

Ce l-a făcut pe Iuda, după ce a primit măreaţa chemare să fie unul din cei 12 apostoli, să procedeze ca ultimul mişel? Iubirea de bani, despre care Sfânta Scriptură spune astfel: Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. (1 Tim. 6, 10)

Istoria omenirii poate fi tradusă printr-un şir întreg de trădări. De la Brutus, şi mai de dinainte şi după el, pentru o halcă de vânat, pentru o cireadă sau pentru un vad de adăpat, pentru un tron, pentru o ţară sau pentru un continent, sau, mai nou, doar pentru un scaun „călduţ", pentru nimicuri de doi bani, sau pentru bogăţii efemere, mai degrabă pierzătoare decât ziditoare de fiinţă, mulţi dintre semenii noştri trădează.

Trăim astăzi într-o lume a trădării. Trădarea este la modă, cel care nu trădeazăşi nu vinde pe fratele său, pe cel apropiat, riscă să-şi piardă reputaţia şi credibilitatea, averea, puterea şi influenţa. Este o lume în care se vinde şi se cumpără nu numai bunurile, se vând şi se cumpărăşi sufletele. Este o lume de negustori, comercianţi şi vânzători de suflete. Efectele trădării sunt greu, sau imposibil, de înlăturat. Sunt trădaţi oameni, sunt trădate popoare, naţiuni, ţări. De multe ori destinul neamului nostru, pe parcursul istoriei, a fost determinat de trădători. Aş putea spune astfel: Burebista - vândut, Decebal - vândut, Mihai Viteazul - vândut, Ioan Vodă Cel Cumplit - vândut, Vlad Ţepeş - vândut, Alexandru Ioan Cuza - vândut, Ceauşescu - vândut. Toţi vânduţi! Mai nou, cei care nu sunt vânduţi de alţii, se vând singuri, dar soarta va fi aceeaşi. De secole soarta neamului nostru se află în mâna lui Iuda. Poporul român a reuşit să rezume perfect situaţia când a spus: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni căci de duşmani mă voi păzi eu". Este experienţa celui pătimit, care necesită să fie luată în consideraţie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Numele acesta provoacă o rezonanţă tulburătoare în inimile noastre ori de câte ori se rosteşte. Numele acesta, de când l-a purtat ucenicul care l-a vândut pe Iisus, a rămas discreditat pentru vecii vecilor şi ocolit cu grijă. Judecata asupra lui s-a rostit demult: „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!" (Matei 18, 7) „Bine era de omul acela dacă nu se năştea!" (Matei 26, 24). Vânzarea făcută de Iuda a făcut ca, mai târziu, Sfânta Tradiţie a Bisericii să rânduiască ziua de miercuri ca zi de post, alături de vineri, ziua în care Iisus a fost răstignit, acestea fiind cele două zile ale săptămânii în care creştinii trebuie să postească de-a lungul întregului an.

O să închei această meditaţie, cu o povestioară: Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii privind cristalinul apei, când remarcăun scorpion căzut în apă care lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apăşi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui. După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apăşi iarăşi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară la fel de tare. Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: „Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească te răneşte mereu?"

- Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune!

În viaţa noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic care obsesiv de frumos iubeşte pe cel ce-i face rău.

 

Lasă un comentariu