Că şpaga a devenit instituţionalizată, nu mai constituie nicio noutate. Din păcate… Cazuri sunt, şi nu puţine. Ea a intrat în folclor. Privatizarea, bunăoară, este asociată imediat cu mita. Un banc postdecembrist - de care, poate, aţi auzit - descrie fidel fenomenul. Un investitor vrea să cumpere o fabrică (le-am cam vândut aproape pe toate!). Funcţionarul îl întreabă dacă are bani? Acesta spune că dispune (nefiind o mare fabrică - n.n.) de un milion de euro. „Bine, bine - replică funcţionarul - dar pentru fabrică mai aveţi?".
El, bancul, nu infirmă realitatea, ci dimensiunea şpăgii. Şi nu la orice nivel, ci la cel mai înalt. Bine (adică, nu-i bine deloc) e un exemplu… Fapt este că oamenii, cetăţenii acestei ţări, asociază totul (pentru a obţine un drept constituţional, şi, la urma-urmei, legal) cu a da mită!
De aceea, nu mai cred în partide, în lideri, în politică. Pentru cetăţeni, partidele înseamnă grupuri de interese, obsesia lor la Putere. Atât şi nimic mai mult.
