SECRETARUL, FĂURITOR AL PRIMARULUI (I)

Distribuie pe:

În toate mediile sociale, inclusiv academice, se ştie că, atât funcţia de primar, cât şi cea de secretar îşi au domeniul de definiţie comun şi anume, treburile publice locale, mai nou, administraţia publică locală.

Făcând o incursiune calificată în istorie, administraţia publică din România a fost ancorată, începând cu prima jumătate a sec. al XIX-lea (odată cu adoptarea Regulamentelor Organice) la complexul economic, politic şi juridic european. În fapt, organele administraţiei locale, atât în sens material, cât şi organic se pierd undeva în istoria îndepărtată.

Conducerea comunităţilor locale, privită ca preocupare incipientă, o putem localiza ca şi activitate raţională încă din sec. XIV-XV în Ţările Române. Astfel, întotdeauna societatea, indiferent la ce stadiu istoric ne raportăm, a avut ca principală preocupare o anumită organizare statală, având în frunte un Domn, înconjurat de mari dregători.

Domnul este „domn" şi astăzi, iar dregătorii sunt prezenţi aşişderea, cu nuanţe metamorfozate. Astfel, în diferite perioade administrative din România, înainte de începuturile perioadei moderne ale administraţiei româneşti, în loc de primar întâlnim şoltuzi, judeţi sau villici, iar cea de secretar era identică cu cea de scriitor.

Epoca modernă a administraţiei româneşti coincide cu elaborarea sub Cuza a celebrelor legi, şi anume Legea nr.394/1864, legea comunelor urbane şi rurale şi Legea nr.396/1864, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene. Aici întâlnim instituţional, bine definite, cele două funcţii, cea de primar şi secretar sau notar, după caz.

În principalele perioade administrative istorice, adică perioadele 1864-1866, 1866-1918, 1918-1938, 1938-1947, 1947-1989, 1989 şi până-n prezent, pe cei doi, adică pe primar şi secretar (uneori notar) îi găsim când alături, când despărţiţi instituţional şi material.

Întotdeauna, scriitorul, secretarul şi după caz, notarul, secretarul consiliului popular, secretarul biroului executiv sau, mai nou, secretarul unităţii administrativ-teritoriale, a avut ca principal obiectiv formarea unei certitudini, în aşa fel încât sensului material al administraţiei publice să i se dea verdictul unei activităţi desfăşurate într-o deplină legalitate şi autenticitate.

Astfel, secretarul a reprezentat întotdeauna polul intelectual şi profesionist al activităţii executive.

De-a lungul perioadelor istorice semnificative pentru administraţia publică românească, îndeosebi între cele două războaie mondiale, atribuţiile privind reprezentarea statului la nivel local au fost când în portofoliul primarului, când în cel al notarului (secretarului).

Din păcate, după 1989, factorul politic a avut o altă paradigmă vizavi de secretar. A făcut în aşa fel încât, dintr-un funcţionar de stat, cu funcţie de conducere, recunoscută de doctrină şi actele normative ale vremii (singura de altfel de acest gen) l-a trecut într-un con de umbră, mai ales din punct de vedere instituţional. Atribuţiile explicite ale secretarului se regăsesc în aprox. 25-30 de rânduri în corpul legii speciale. Tot secretarul este cel care a suportat şi suportă şi în continuare rezultatele viziunilor politice ale unor amatori şi funcţionari politici efemeri aflaţi la conducerea treburilor publice. De ce? Simplu. Pentru că nu are la îndemână un instrument juridic eficient care să-i jaloneze limitele activităţii executive, adică ne lipseşte un Cod administrativ şi de procedură administrativă.

Similar, ne punem şi, de ani mulţi, îmi pun întrebarea legitimă, ce s-ar întâmpla în cazul în care justiţia, ca şi serviciu public, ar fi lipsită de coduri, şi ar trebui ca judecătorul să identifice normele procedurale într-o multitudine de acte normative disparate şi dispersate?

De multe ori, politicienii, de-a lungul istoriei fluturând concepte precum descentralizarea şi autonomia locală au avut drept consecinţă că, atât primarul cât şi secretarul să fie puşi în ipostaze instituţionale diferite, mai puţin prietenoase, secretarul aflându-se uneori în subordinea consiliului local, ori a prefectului sau, mai nou, este numit de către primar, neştiindu-se, expressis verbis, în subordinea cui se află.

În loc ca factorul politic să găsească o soluţie potrivit căreia cele două funcţii să se afle într-un echilibru funcţional, pentru că instituţional este, s-au inventat tot felul de trucuri politice ca acest echilibru să nu existe în realitate şi cei doi, de multe ori, să se afle în poziţii diametral opuse, ca să nu spun antagonice.

Mai mult, odată cu modificarea Legii administraţiei publice locale, deşi secretarul este al unităţii administrativ-teritoriale, deci se situează la acelaşi nivel de reprezentare cu poziţia primarului în cadrul persoanei juridice de drept public, atribuţiile secretarului sunt generic formulate şi tratate mai mult sub o formă implicită şi nu explicită. După opinia mea, secretarul fiind funcţionar public de carieră, neimplicat politic, era cel mai îndreptăţit a fi şi reprezentantul statului în teritoriu, realizându-se astfel un echilibru la nivel local, chiar dacă unii confundă noţiunea de stat cu cea de guvern şi chiar dacă se spune că statul se naşte din urne.

(va urma) 

Lasă un comentariu