Oare luna care s-a încheiat de curând a fost chiar luna mai? Luna atât de aşteptată de toată lumea, intrată în folclor: ,,De-ar veni luna lui mai,/ Să-nverzească frunza-n plai…"! Luna cea mai frumoasă a anului, cântată de poeţi şi de muzicieni: „Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul a-nflorit!.."
Nu, luna mai a acestui an cred că va rămâne cea mai urâtă dintre toate lunile lui 2016. Un mai capricios, în care fenomenele naturii s-au dezlănţuit cu nemiluita, aducând cu ele nu numai ploi torenţiale, inundaţii şi furtuni scăpate parcă din zăgazurile iadului, dar şi ninsori, gindină şi frig, de parcă ne-am fi aflat pe la un sfârşit de noiembrie, nu în ultima lună de primăvară!
Nu sunt multe privighetori la Bilbor. Nu le prieşte aerul, e prea ,,tare"! Nici liliac nu prea este la această altitudine. Nu s-a aclimatizat. Şi totuşi, în faţa casei supravieţuiesc doi lilieci! Cine ştie de unde şi când or fi fost aduşi. Dar s-au încăpăţânat să reziste la condiţiile climaterice aspre de aici. Unul are flori albe, celălalt portocalii. Aproape întreg florarul au stat în amorţire, aşteptând vremuri mai bune. Acum, odată cu primele zile de vară, şi-au dat drumul. Au simţit căldura şi au înflorit. În jurul lor pluteşte un parfum îmbătător - parfum de liliac!
Stau în cerdac şi nu mă mai satur să le admir florile şi să le simt parfumul, care îmi mângâie parcă simţul olfactiv. Vorbesc la telefon cu un vechi prieten din Botoşani, coleg de facultate. Îi spun că admir liliacul abia înflorit. Cum, abia a înflorit?, mă întreabă el, mirat. Pe la noi, liliacul s-a scuturat demult. Aşa o fi, dar Botoşani nu e la o mie de metri altitudine, ca Bilborul, şi nici înconjurat de munţi nu este. Se dumireşte, în cele din urmă, asupra condiţiilor climaterice diferite.
Da, la Bilbor a înflorit liliacul!... A sosit vara!... Iar în urmă doar cu puţine zile satul a fost cuprins de febra ieşirii la păşunat a vitelor, a vacilor cu lapte şi a junincilor. Pe uliţele satului numai mugete şi sunete de clopote. Fiecare pe limba lui… Joienele cu mai multă experienţă de viaţă mergeau cuminţi, mugind din când în când, cunoşteau drumurile spre păşunile montane, unele mai aproape de sat, altele la mulţi kilometri, în Stegea Călimanilor, pe Alunişul Mare sau în Poiana Halagiei, din Munţii Bistriţei. Tinerimea, neastâmpărată şi
neînvăţată cu regulile drumului, le-a cam dat de furcă însoţitorilor.
Priveam acest spectacol ce se repetă, aici la Bilbor, în fiecare început de vară din vremuri străvechi. Gospodarii satului se încăpăţânează să rămână crescători de animale. Aşa au fost moşii şi strămoşii lor, aşa sunt şi ei. Grajdurile lor sunt pline cu animale. De toamna, de pe la sfârşitul lui septembrie, până primăvara, adică pe la sfârşitul lui mai, în grajdurile bilborenilor e foc continuu. La fel şi vara. După ieşirea animalelor la păşunat, începe marea campanie estivală a cositului şi adunatul fânului de pe sute de hectare! Fiindcă acesta este singurul furaj pentru iernarea vitelor. Şi e lungă iarna la Bilbor! Şi vite sunt multe. Vreo 3.000 de vaci cu lapte! Adică cam tot atâtea câţi locuitori are comuna, dacă nu cumva chiar mai multe!
Spuneam mai sus că bilborenii încă se mai încăpăţânează să rămână crescători de animale. Revin, pentru a preciza că încăpăţânarea aceasta este o chestiune de viaţă, de supravieţuire. Asta ştiu ei să facă şi trebuie s-o facă pentru a-şi câştiga existenţa. Nu au altă alternativă. Pădurile din munţii înconjurători au dispărut în acest sfert de veac de după ,,revoluţie"! Sfertul tranziţiei ce nu se mai sfârşeşte. Sfertul dezastrului economic care a pus Ţara pe butuci! Atunci, când munţii se mai mândreau cu ,,caratele aurului verde", pădurăritul era cea de a doua sursă de existenţă a bilborenilor. Acum a dispărut!
Acum toată truda lor, asta care le-a mai rămas, cea de crescători de animale, este una la nivelul supravieţuirii. Aşa este apreciată de samsarii care le iau laptele pe aproape nimic. Un litru de lapte plătit doar cu câţiva bani! Şi nici aşa nu prea are cine să-l cumpere, e prea…scump, aduc din Polonia! ,,Unde eşti tu, Ţepeş, doamne?...
Şi totuşi la Bilbor e atât de frumos!... Parcă este o altă lume… În nopţile de vară, cu lună plină, când se înalţă de după culmea Harlagiei, este atât de aproape încât am impresia că, dacă aş întinde mâna, aş putea-o mângâia. Şi stelele sunt mai mari şi mai luminoase. Parcă ar fi nişte candele ale cerului, atârnate de bolta unui fantastic templu ce se sprijină pe zidurile de piatră ale munţilor înconjurători. Şi oamenii sunt mai frumoşi! La chip şi la suflet. Fiindcă trăiesc mai aproape de Dumnezeu! Bilborul este un fel de leagăn mai aproape de cer.
