Lecturarea volumului de poezii „La taclale cu Dumnezeu" (Editura „Vatra veche", 2016) al cunoscutului poet şi om de cultură Nicolae Băciuţ m-a dus cu gândul la câteva afirmaţii făcute de Andrei Pleşu în cartea „Despre îngeri": „Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu rugăciunile omului".
Domnul Nicolae Băciuţ nu stă pur şi simplu „la taclale cu Dumnezeu", aşa cum ne anunţă în titlu, ci... scrie, întrucât pentru domnia sa „scrisul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu". A scrie este, în viziunea băciuţiană, o formă elevată de rugăciune, prin care are loc „îngerirea". Întâlnim acest termen în poezia omonimă „Îngerire", ce constituie o artă poetică: „Sunt ucenic întru cuvânt,/ învăţ culori doar de la cer/ şi rănile de la pământ,/ învăţ să nu rămân stingher,// (...) învăţ de-acum să fiu fereastră,/ prin care vrei să mă priveşti/ şi florilor să le fiu glastră,/ când numai tu te îngereşti".
Autoportretul din poemul „Scară" nu lasă loc altor interpretări decât aceleia în care poetul cunoaşte un singur drum, cel al cuvintelor spre întâlnirea cu sine şi cu oamenii prin Dumnezeu, drum care urcă şi coboară mai ales în interioritatea mult mai complexă decât lumea exterioară: „Şi ce dacă încă/ n-am viaţă,/ şi ce dacă încă/ sunt trecut,/ şi ce dacă/ sunt om de cuvinte,/ şi ce dacă/ încă n-am început?/ Rămân bătut în cuie,/ scară ce coboară/ când suie". De altfel, vocabula „taclale" este combătută şi de unul dintre cele două motto-uri ale cărţii: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu" (Petru I, 2, 11).
Tema-pivot a cărţii este omul în relaţie cu divinitatea, actantul liric având conştiinţa că instanţa divină este nu doar omniprezentă şi omnipotentă, ci şi un prieten indispensabil, căruia are libertatea şi norocul să-i spună tot, întru obţinerea confortului psihic şi sufletesc. Multe dintre aceste poeme sunt scrise în circumstanţe inspiratoare favorabile: în preajma sărbătorilor religioase, în spaţii monastice (Mănăstirea Nicula) şi sfinte (Catedrala St. Peter an der Sperr, Wiener Neustadt, Austria). Timpul, susţinut de motive precum clipa, târziul sau devremele, natura, ca matrice şi ca geografie plenară în care coexistă în chip minunat pământul şi cerul, iubirea, ca liant al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, trăitelor şi netrăitelor etc., sunt alte teme importante ale volumului de faţă. Motive precum cuvântul, iarna, zăpada, crucea, scara ş. a. dau consistenţă şi culoare semantică poemelor. Albul, simbolizând puritatea, sinceritatea, dreapta credinţă, predomină în economia volumului, primul poem care deschide pledoaria lirică numindu-se „Alb de Ierusalim" şi fiind scris în Noaptea de Crăciun. Ninsoarea devine, astfel, lumina care transformă totul pentru a înălţa şi a face ca omul să ajungă în proximitatea divinului: „De-atâta alb şi vinul din potir/ E pentru frig cuminecare,/ Şi fiecare fulg rămâne mir/ Ca pentru-o altă înălţare.//(...) A nins, dar nu pentru-a fi iarnă,/ Ci doar lumina-n noi s-aştearnă".
Există o aspiraţie, firească în context, de a transcende divinitatea nu cu scopul de a cunoaşte mai mult, ci, aş zice, pentru nevoia de apropiere cumva şi organică, în stil uman, prin intermediul simţurilor, aşa cum ne invită psalmistul David: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!". În acest sens, poetul Nicolae Băciuţ utilizează propoziţii optative: Aş vrea să fiu/ pretutindeni,/ deodată;(...)// aş vrea să fiu frunză -/ amintirea unui copac/ uitat în sămânţă// (...) Aş vrea să fiu/ în fiecare loc -/ acolo unde sunt urme/ de lumină" („Arborele vieţii"); propoziţii enunţiative: „Azi-noapte ceva a trecut/ prin noaptea mea -/ cu lacrima puteam/ să o sărut,/ ca pe o cruce-n/ care învia/ cum mugurii/-ntr-un sânge ne-nceput" („Noaptea mea"); sau interogative: „Doamne, cât timp îmi mai laşi/ să fiu singur cu Tine,/ să învăţ ultimii paşi,/ înainte de scări,/ care urcă sau coboară,/ ochii mei să fie lumină,/ până când nicio vină/ nu rămâne în urmă,/ până când niciun păcat/ nu se-ntoarce a doua oară?" („Aşteptare").
Faptul de a nu-şi aparţine pe de-a-ntregul în calitatea sa de persoană publică, citit fiind de alţi oameni care îi trăiesc şi îi trec emoţiile prin filtrul personalităţii lor, îl descumpăneşte pe poet, care se mărgineşte să constate, doar, acest lucru, fără să vrea să aducă amendamente sau să renege imaginea pe care ceilalţi i-au construit-o: „Aflu tot mai multe/ despre trecutul meu/ pe care nu l-am trăit -/ biografia mea îşi întinde câmpii/ în Siberii uitate,/ fără să-mi spună nimic,/ de parcă aş fi trăit,/ deodată,/ două vieţi -/ una a mea,/ alta împrumutată,/ ca alţii să se îmbrace cu ea,/ haină nepurtată.// Am trăit două vieţi -/ una acum, alta niciodată" („Două vieţi"). Poetul prevede, din cauza multelor păcate ale lumii, în general, şi a folosirii cuvintelor în scop egoist şi distructiv uneori chiar şi de către cei meniţi să aducă sau să menţină binele pe pământ, în special, pierderea acestui drept de către toată omenirea, mai rău decât în cazul Turnului Babel, căci „cuvintele vor deveni blestem/ şi nu vom vorbi/ decât prin semne", singurul gest posibil fiind semnul crucii: „vom face semnul crucii,/ cu crucea de aer,/ cu crucea de lemn,/ şi nimeni n-o să ne-ndemne/ să tăcem" („Semnul crucii"). Acest semn lasă loc, totuşi, speranţei, căci din ce alt motiv şi-ar mai face oamenii cruce?!
Izul bacovian nu lipseşte şi poartă cu sine, aşa cum era de aşteptat, un scepticism pregnant. Timpul este pus în scenă nu ca să-şi etaleze anotimpurile, ci pentru a-şi căuta rămânerea eternă în natura moartă: „Nu ştiu ce-a mai rămas/ din iarnă,/ cât alb ne va mai înveli,/ ce pol va-ncepe să se-aştearnă,/ când iarba nu va înverzi". Vara, semnificând trăire, viaţă aflată la apogeu, Graalul naturii al cărui prim beneficiar este omul, va exista doar între limitele onirice ale visătorului/ credinciosului: „Şi câtă vară, Doamne,/ câtă vară/ îşi va întinde ţărmul peste noi,/ câte castele din nisipuri/ o să ne-ncapă pe-amândoi" („Plecarea anotimpurilor"). Disperarea este, de asemenea, dramatizată cu o certă abilitate regizorală: „Ascultă iarna/ cum se urcă-n trup,/ (...) cum în cuvinte/ i se simte saltul/ şi cum ninsoarea-i/ e un lup/înfometat de înserarea/ care l-a uitat" („Ascultă iarna").
Iubirea are un rol esenţial şi covârşitor în modul poetului de a vedea şi de a aborda realitatea lumii. Sentimentele de dragoste pentru Ea sunt atât de puternice, încât însăşi existenţa lui Dumnezeu este condiţionată de fiinţarea în tot şi în toate a iubitei: „şi niciodată n-o să fie Dumnezeu,/ dacă în toate nu eşti tu" („Niciodată"). Pe de altă parte, poetul are nevoie de binecuvântarea iubirii sale de către Dumnezeu: „Ah, îngerul meu,/ cum ningea,/ cum mai ningea -/ atunci ai venit tu,/ femeie de zăpadă/ prin aerul care sclipea,/ ca Dumnezeu să ne vadă" („Femeia de zăpadă"). Pentru iubire, niciun sacrificiu nu este prea mare, ziditorul de poeme aducând drept ofrandă ceea ce are el mai de preţ: cuvintele. Iată dovada: „M-ai privit cu tine,/ cu trupul tău întreg,/ cu ochi fără retine -/ şi de cuvinte mă dezleg" („Dezlegare"). Poemul „Potriviri" constituie o foarte frumoasă declaraţie de dragoste, El şi Ea completându-se, întregindu-se reciproc: „Tu eşti atât de singură/c-aş putea să-ţi fiu mire,/ eşti atât de străină,/ c-aş putea să-ţi fiu ţară,/ (...) tu eşti tăcerea -/ şi-ţi voi fi cuvânt".
Timpul care se scurge (ori „rămâne în urmă") fără ca Dumnezeu să-şi facă simţită prezenţa deformează realitatea, dezechilibrează, aduce mari prejudicii naturii umane: „E, Doamne, târziu,/ e devreme.../ umbra e singurul ceas -/ eu nu mai am umbră,/ Doamne,/ Tu, unde-ai rămas?" („Tu une-ai rămas?") Împietrirea timpului aduce atingere la fel de gravă ca şi trecerea acestuia în mare grabă: „Nu mai am cuvinte pentru mine;/ cum să-mparţi ce ţi-a rămas:/ o secundă împietrită în clepsidră,/ limbile căzute de la ceas?// Nu aşteaptă nimeni să-i mai scriu,/ din cuvinte a rămas cenuşa;/ fără ele ce-aş putea să fiu?/ Dumnezeu închide după mine uşa" („Uşa închisă").
Poetul nu rămâne indiferent la schimbările, în rău, din natură şi la declinul continuu al acestui spaţiu de care omul depinde în totalitate. Nu întâmplător ultima poezie din cuprinsul volumului, „Oameni de zăpadă", este un strigăt-atenţionare-rugă, în care, subînţeles, Dumnezeu este întrebat unde este şi ce face în apărarea celor pe care i-a creat după chipul şi asemănarea sa: „Desculţă iarnă,/ unde ţi-e zăpada,/ în care oameni ai uitat-o,/ în care cer mai ninge-acuma,/ de parc-ar ninge dinspre Cato?// Desculţă iarnă,/ unde ţi-e hlamida,/ la care cer îţi e firida (...)"
Cititorul se întreabă pe bună dreptate: se află poetul Nicolae Băciuţ „între credinţă şi tăgadă", precum Arghezi? Nu cumva se apropie de adevăr răspunsul stăpânului care venise la Iisus să-i vindece servul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"? Concluzia noastră este că omul şi poetul Nicolae Băciuţ are o continuă nevoie de a dialoga cu Dumnezeu, de a-L şti pavăză, girant şi participant la tot ceea ce se întâmplă. Cea care deschide poetului uşa către acest dialog şi către acele orizonturi înalte unde poate accesa binele şi frumosul într-un mod care să-i înnobileze continuu fiinţa este poezia. Stă mărturie confesiunea făcută de poet Veronicăi Pavel Lerner: „Poezia m-a salvat, mi-a dat încredere în mine, m-a ajutat să mă cunosc, să-i cunosc pe ceilalţi. Am trăit, scriind poezie, cele mai sublime clipe ale vieţii mele. Poezia e drogul meu, îmi asigură tot confortul nevoii mele de a visa, de a plânge, de a iubi. Poezia m-a dezvăţat de ură, de singurătate".
