Într-o zi, când vine moartea

Părintele Paisie de la Sihla povesteşte că era o babă, Catrina o chema. Şi ea vorbea cu moartea cum vorbim noi acum: „Sfântă Moarte, mă rog matale să-mi spui când ai să mă iei, ca să mă pregătesc şi eu, Sfântă Moarte!".

Şi tot aşa: „Sfântă Moarte" azi, „Sfântă Moarte", mâine... Şi tot vorbea cu moartea, dar n-o vedea. De la o vreme, iaca, apare moartea:

- Hai, Catrină! Eşti gata? Hai, că am venit să te iau...

- Săraca de mine, Moarte Sfântă, cât te-am rugat eu să vii să-mi spui când vrei să mă iei! Să-mi fi spus mai înainte... Dar n-ai venit, Sfântă Moarte, să-mi spui...

- Cum n-am venit, Catrină?! Te-a durut vreodată urechea?

- Da, m-a durut...

- Te-a durut capul, Catrină?

- Da!

- Catrină, dar inima, dar vreun picior?

- M-a durut...

- Eu eram, Catrină... Eu îţi spuneam atunci să te pregăteşti, că îndată oi veni să te iau.

- Da, bine, aşa ai vorbit tu cu mine, Sfântă Moarte?

- Apoi eu aşa ştiu a vorbi, Catrină...

Şi a luat-o pe Catrina.

Ca să vezi... Uite-aşa ştie ea a vorbi cu noi. Ca atunci când eşti vinovat, ai făcut vreo poznă, şi, înainte de a te duce la închisoare, întâi îţi trimite somaţia, pe urmă citaţia şi apoi mandatul - şi gata. Hai, de-acuma...! Te duce, nu te mai lasă. Somaţia este un junghi, ca să te pregăteşti, să te spovedeşti la duhovnic. Citaţia este o altă durere, ca să te şi împărtăşeşti. Şi când a venit mandatul, nu te mai lasă... Gata! „Te iau!" Pregătit, nepregătit...

Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vieţii. Aşa precum toamna se despoaie copacii de frunze şi seva lor începe să se împuţineze, aşa şi viaţa noastră scade, în fiecare an, în fiecare lună, şi în fiecare oră. Gândul morţii ne fereşte de păcat şi de patimi: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău, şi nu vei păcătui niciodată!" (Is. Sir. 7, 38).

Lasă un comentariu