O rugăciune curată, sfântă şi mijlocitoare s-a dovedit şi la noi, ca de fapt în toată creştinătatea, mult folositoare. Sfinţii trăind în Hristos uşor, pot cunoaşte voia lui Dumnezeu şi se roagă neîncetat pentru noi.
Este ştiut că fiecare năvălitor peste glia străbună a căutat mai întâi să-şi potolească foamea şi setea şi apoi, prin minciună, promisiuni şi ameninţări, să vatăme sufletul neamului românesc forţând pe mulţi să-şi lepede credinţa. Dar, cea mai încercată familie românească a fost aceea a ardelenilor, iar cei mai năpăstuiţi, prigoniţi sau ucişi au fost ierarhii, preoţii şi călugării români. La început, populaţia autohtonă românească ortodoxă a primit cu dragoste pe mulţi persecutaţi, aşa cum este cazul husiţilor. O dată cu luteranismul, încercările de câştigare a românilor ortodocşi au devenit metode de „convertire" a autohtonilor, iar, în ce priveşte religia, foloseau şi mijloace de deznaţionalizare prin căsătorii fără voie sau mixte. Nici catolicismul n-a fost mai prejos, iezuiţii căutau mlădiţele domneşti pentru succesiuni, cazul lui Iancu de Hunedoara şi Nicolae Olahul. Prinţii luterani, prin emisarii lor, au tradus în limba română Catehismul luteran (1544) şi au înlesnit prozelitismul prin tipărirea multor cărţi în limba noastră, culminând cu activitatea diaconului Coresi în Şcheii Braşovului.
Calvinii şi prinţii lor, majoritatea maghiari, mai fanatici, având în doctrină şi concepţia predestinării, au declanşat o înverşunată propagandă pentru câştigarea românilor după martirizarea Domnului unirii tuturor românilor: Mihai Viteazul. Represaliilor au căzut victimă clericii ştiuţi şi neştiuţi şi cei doi mitropoliţi de Alba Iulia Iorest şi Sava.
Mitropolitul mărturisitor Iorest păstoreşte Alba Iulia doar trei ani (1640-1643), dar viaţa lui în Hristos a căpătat arhierie veşnică. Nu se ştiu prea multe date despre el, dar sigur s-a născut în Transilvania, a învăţat carte şi apoi de mic a mers la mânăstire - mai întâi la ctitoriile lui Ştefan cel Mare din Transilvania: Feleac şi Moisei - şi apoi la Putna, unde a fost ridicat la treapta de preot. Făcându-se cunoscut şi destoinic în ale credinţei, trăirii şi chivernisirii, Vasile Lupu, Domnul Moldovei, recomandă pe Ilie-Iorest lui Gheorghe Racoţi I ca vrednic de scaunul de mitropolit, după trecerea către Domnul a lui Ghenadie II. Ales mitropolit, după tradiţie, este hirotonit la Târgovişte, iar Matei Basarab îl înzestrează cu multe cărţi şi odoare precum şi cele necesare tipografiei din Bălgrad.
Odată cu ridicarea pe scaunul mitropolitan, Iorest începe o susţinută activitate de apărare a dreptei credinţe şi a fiinţei neamului românesc prin slujbe, predică, tipărituri, disciplina clerului şi legături mai strânse cu toţi românii. După Sinodul de la Iaşi, 1642, mitropolitul este urmărit de autorităţi, i se interzic vizitele pastorale, i se pun în seamă fapte necreştineşti şi mulţi clerici nemulţumiţi îi aduc învinuiri. Este acuzat de zâzanie confesională, fiindcă a condamnat tipărirea în grai românesc a Catehismului calvinesc, la Prisaca (1642). Este astfel judecat, scos din scaun şi condamnat la închisoare nouă luni. Între timp scaunul este ocupat de Simion Ştefan care-i continuă activitatea. Ieşind din închisoare, pleacă la Putna, cu condiţia să fie achitată suma imputată de 1.000 de taleri. În Moldova este bine primit. Cu o recomandare a ierarhilor moldoveni, Iorest pleacă la Moscova după ajutoare şi oferă moaşte ale Sfântului Dimitrie din Tesalonic. Reîntors, achită datoriile către principele Racoţi din Ardeal şi slujeşte fără oprelişte în Moldova, nu-i exclus şi în Ţara Românească.
Trece către Domnul la Putna, la 12 martie 1678, fiind plâns de creştinii români din toate provinciile româneşti şi socotit apărător şi mărturisitor al credinţei ortodoxe. Pentru viaţa sa deosebită şi pentru faptele sale măreţe din timpul vieţuirii pământeşti, mitropolitul Ilie Iorest este cinstit ca sfânt de Biserica Ortodoxă Română, fiind prăznuit în fiecare an la data de 24 aprilie, alături de alţi mari sfinţi ierarhi ai neamului nostru românesc.
