Într-o dimineaţă rece, un cioban sărac îşi păzea turma care păştea netulburată pe păşune. Ciobanul stătea abătut şi se gândea că este atât de sărac, încât nu are nici măcar suficiente haine cu care să se îmbrace pentru ca frigul să nu fie atât de greu de îndurat. Nicio pereche de încălţări mai bune nu i-ar fi stricat, pentru că cele pe care le purta erau deja găurite.
Din senin, lângă cioban a apărut un bărbat despre care se ştia că este unul dintre cei mai de temut bandiţi din ţinut, care îşi construise o avere foarte mare păcălind oamenii sărmani şi jefuind case şi gospodării. Banditul l-a văzut pe cioban cum stă şi îşi plânge de milă că este sărac, şi îi făcu o propunere:
- Vino să lucrezi cu mine! Îţi voi da eu haine şi încălţări, ca să nu îţi mai fie frig. Şi nu va mai trebui să îţi faci griji nici pentru mâncare, nici pentru bani, pentru nimic. Îţi ofer această şansă, ce zici?
Ciobanul nu a stat pe gânduri şi i-a răspuns:
- Prefer să fiu un cioban sărac. Cel puţin am liniştea sufletească pe care tu nu o ai, şi nu o vei avea, dacă ai să faci în continuare prăpăd pe unde treci. Că „nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit!" (Ioan Slavici)
Auzind aşa ceva, banditul a rămas uimit şi în acel moment a plecat să se predea singur.
