Tare cald mai era! Aerul unduia de-a lungul drumului, ca valurile mării. Nici țipenie de om, nici un câine, nici o pisică, nici orătăniile și nici păsările nu se făceau văzute. Din umbra, și ea fierbinte, a copacilor, doar mirosul de frunzeși ierburi dogorâte de soare se înălța spre cerul cenușiu de atâta căldură. Bunul Dumnezeu se uită la sfântul Petru și-i zise:
- Am îmbătrânit și noi ca oamenii - aș spune, dacă noi n-am fi așa dintotdeauna.
Răsuflând din greu de căldură, sfântul Petru se lăsăsă cadă pe o bancă la marginea drumului. Era din lemn, sculptată ca și stâlpii porții - și când se uită mai bine, tot imaginea soarelui era și pe bancă, și pe uluci, și pe stâlpii porții. Soare și iar soare!...
- Ce n-aș da pentru o gură de apă rece! - zise sfântul Petru.
- Dar bine, Petre, ți s-au împăienjenit ochii de căldură de nu vezi fântâna?!
Așa și era. Gardul solid, de om gospodar, era întrerupt de o fântână de piatră: jumătate în curtea omului, jumătate în afară, pe marginea drumului. Avea ciuturăși o cană mare alături, că nu se cade să bei direct din ciutură! După ce-și potoli setea, și-și turnăapă pe cap să se răcorească, sfântul Petru se uită rugător la bunul Dumnezeu:
- Doamne, cum să-l răsplătim pe omul ăsta?
- Măi Petre, ai uitat de când n-ai mai fost pe pământ?! Oamenii încă își mai găsesc răsplata în chiar lucrul pe care îl fac: uite, gospodarul ăsta a ridicat și o troiță lângă fântână, ca să aibă apăși cei vii, și cei morți și să-i mulțumească lui Dumnezeu când beau, pentru că, vezi tu, pe aici nu se mulțumește niciodată pentru apă: se zice doar „Bogdaproste", fiindcăși aerul și apa sunt de la Dumnezeu și nu se cade să mulțumești unui om pentru darul Domnului....
Un timp, tăcură. Soarele luneca spre asfințit, căldura se mai potolise, păsările începură să-și înalțe glasul, ba chiar și un câine mare, alb și lățos veni să se gudure la picioarele lor.
- Dar, fiindcă tot vrei tu ceva pentru el, surâse Bunul Dumnezeu, uite, am să-i dau lui și „urmașilor lui și urmașilor urmașilor lui", cum s-o spunea cândva, podoaba cea mai de preț în cer și pe pământ: înțelepciunea.
Petru făcu ochii mari, uluit.
- Numai că nu le va folosi prea mult, continuă cu amărăciune Dumnezeu. Uite, se vor ridica de pe pământul ăsta oameni de știință, savanți, filozofi... vor fi apreciați de ceilalți oameni, ba chiar și onorați cu premii, numai că se va stinge încet-încet înțelepciunea gospodarului ăstuia, care nici măcar nu are carte, dar a făcut fântână pentru el și pentru toți ceilalți, și a ridicat troiță lângă fântânăși a sculptat banca și poarta cu semnul soarelui, ca să Mă vadăși Să-l văd și săștiu că mă iubește, fiindcă el știe că eu
l-am iubit mai întâi... Ceilalți vor lua doar înțelepciunea minții, care te face săștii, și nu înțelepciunea inimii, care te face să cunoști tainele...
Se ridicară cu greu de pe bancă, bunul Dumnezeu mângâie poarta și fântâna și porniră încet-încet mai departe, în lumina înmiresmatăși dulce a asfințitului. Semnul soarelui sculptat pulsa, ca o inimă. Sfântul Petru se uită încă o dată înapoi și grăi, așa, ca pentru sine:
- Cine știe, Doamne... dacă iubirea e mai tare ca moartea, de ce oare inima n-ar fi și ea mai tare decât toate cărțile și onorurile și premiile lumii?! (după „Meșterul, Povestiri pentru suflet" de Ecaterina Hanganu).
Din volumul „dumnezeu AUDE TĂCERILE NOASTRE", apărut la Editura „Vatra Veche" din Târgu-Mureș
