Poeții României, de la Eminescu la Coșbuc și Goga, mari iubitori ai naturii, au fost inspirați și au scris despre munții noștri, despre pădurile și apele noastre, despre codrii care au dat și „Miorița".
Azi, când dintr-o neghiobie a mai-marilor politici ai României, ai șubredei Educații Naționale, tot mai mulți mari scriitori români sunt, pur și simplu, scoși din manuale, fără nicio logică, fără minimul discernământ, fără vreun argument care să rămână în picioare, fără necesara jenă, revenirile asupra creației lor, privind codrii României, deveniți, și ei, bătaia de joc a mai-marilor clipei, reintroducerea lor în manualele școlare se impune ca o necesitate. Acea necesitate presantă în zilele noastre, a salvării prin cultură!
Să ne amintim de versurile Înaltului Domn al Poeziei și al Limbii Românești, Mihai Eminescu, închinate codrului „frate cu românul": „Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc sub poale, / Toate înflorind din mila / Codrului, Măriei sale. // Lună, soare și luceferi, / El le poartă-n a lui herb, / Împrejuru-i are dame / Și curteni din neamul Cerb" („Povestea codrului"); „Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vânt, / Cu crengile la pământ? // - De ce nu m-aș legăna, / Dacă trece vremea mea?" („Ce te legeni?"); „La mijloc de codru des / Toate păsările ies / Din huceag de aluniș / La voiosul luminiș" („La mijloc de codru…"); „Vino-n codru la izvorul / care tremură pe prund, / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund //…// Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri…/ Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri, rânduri" („Dorința"); „Peste vârfuri trece luna, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic codrul sună" („Peste vârfuri"); „- Codrule, codruțule, / Ce mai faci, drăguțule? / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme a trecut, / Și de când m-am depărtat, / Multă lume am umblat// - Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult, / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Și gonind cântările; / Și mai fac ce fac de mult, / Vara doina mi-o ascult / Pe cărarea spre izvor…//…// Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost așa rămânem: / Marea și cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna și cu stelele, / Codrul cu izvoarele" („Revedere"); „Pe un deal răsare luna, / Ca o vatră de jăratic, / Rumenind străvechii codri și castelul singuratic, / Ș-ale râurilor ape, ce sclipesc, fugind în ropot, / De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot" („Călin. File din poveste"). „Peste vârfuri trece luna, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. / Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet…" („Peste vârfuri"); „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare; / Eu, privindu-l din pădure, / Las aleanul să mă fure / Și ascult de la răcoare / Pitpalacul." („Freamăt de codru").
„Veselul Alecsandri" ne-a lăsat versurile următoare: „În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, / Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare / Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare" („Miezul iernii").
Coșbuc, poetul transilvănean „cu satu-n glas", ne-a lăsat, și el, versuri memorabile: „Atunci bătrânul codru, de hohot deșteptat, / Încet deschide ochii, ca două săbii crunte, / Și pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte /Și-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte //…// Și când clătește codrul pletosul cap al său, / Năvalnic dintre plete vuind răsare vântul: / El vâjâie din aripi și-i flutură veșmântul / Și cântă, dar sălbatic, și fără șir e cântul: / „Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu? / Furtună fie-ți gândul, și moartea o furtună" („Somnul codrilor"); „Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea; / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea" („Moartea lui Fulger"); „Toamna târziu, / În noaptea cu lună, / Cum vâjâie codrul, / Și geme și sună! //…// Și regele codru, / Din ultima viață / Suspină văzându-și / Pustiul, și geme, / Și cade pe spate / Și moare cu fruntea / Pe pieptul naturii, / Și moare natura / De jalea pădurii / În toamna târzie" („Cântece" XLV).
Numeroși sunt și alți poeți cântăreți ai măreției codrului românesc: „Arborele cerului te-au socotit strămoșii, / Pe cât de-adânc, tot pe atât de-nalt, / Cu vârfurile tale amândouă / Te-nmoaie vântu-n celălalt //…// Păduri și zări, izvoare și securi / Se veștejesc și licăre departe, / Stejarul crește condur către cer / Și-n puțuri cade șarpe fără moarte." („Steajurul" - Ioan Alexandru); „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta" („Emoție de toamnă" - Nichita Stănescu); „Și vom călători odată / Pe unde n-am mai fost nicicând, / Cu umbra plopilor, ciudată, / Alunecând, alunecând…" („Umbra plopilor" - Ion Horea); „Draga i-a fugit cu altul, / S-a ascuns în codru. Uuu! / El a smuls pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu. // El a smuls pădurea toată / Și s-o are începu, / Și-a arat pădurea toată…/ Însă n-a găsit-o, nu. //…// Semănă pădurea toată / Din grâu pâine a gătit / Și-o corabie cioplise / Din stejarul prăvălit. / Și-o corabie cioplise! / Și-n amurgul greu, de stânci, / A plecat pe mări s-o uite / Clătinat de ape-adânci. // A plecat pe mări s-o uite, / Dar sub lună, dar sub stea, / Răsărea la loc pădurea / Iar corabia înfrunzea." („Pădure, verde pădure" - Grigore Vieru).
Numeroși alți poeți au dedicat versuri munților, codrilor făcând parte din existența noastră, a românilor. „Când Primăvara prin livede/ Pășește lin, cu flori în poală/ Tăcutul Codru cum o vede,/ Ca un voinic viteaz se scoală" („Idilă" - V. Voiculescu); „La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă; / La noi sunt cântece și flori / Și-atâta jale-n casă." („Noi" - Octavian Goga); „Un singur nai, dar câte ecouri în păduri…" („Poemul într-un vers" - Ion Pillat).
Iar acum, după ce mai parcurgem o dată versurile lui Eminescu: „Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorând din mila/ Codrului, Măriei Sale", nu putem să nu ne întrebăm: oare, într-adevăr, românul mai este frate cu codrul? Din 1990 încoace, pădurile României s-au rărit, tăiate în draci, unele, pe mii de hectare, rase, pur și simplu. Unii au mers până acolo, încât au tăiat de pe Tricolor, simbolul nostru național, în decembrie 1989, stema aceea cu spice, cu grânele câmpiilor noastre, mănoase, cândva România fiind „Grânarul Europei", sondele, reprezentând petrolul, gazul - bogății ale subpământului românesc, dar și pădurile de brazi, una din bogățiile și mândriile de odinioară ale acestui neam din „Grădina Maicii Domnului". Pădurile - aurul verde al unei țări! Pentru că, așa ne spuneau, pe vremuri, dascălii noștri: „Acela care are păduri are trecut, prezent și viitor! Are aur!". Lui, codrului, frate cu românul, aici, pe plaiurile „Mioriței", în creațiile sale, țăranul îi cânta „frunza verde".
Din păcate, în acest sălbatic capitalism postdecembrist, azi românul nu mai prea este frate cu codrul, prins sub secure și dinții „drujbelor", căzând sub scenarii devastatoare, diversioniste, fabricate prin cancelarii străine, cu implicarea unor interese politicianiste de la București, lovind, direct, în interesul național. Așa se face că, din păcate, codrul cântat de poeți, falnicul codru românesc, de odinioară, a devenit mai mult fratele nostru vândut străinilor. Codrii noștri seculari sunt rași, vânduți și trădați de anumite interese, de mână românească, încât țări bogate ale Occidentului vin să taie, uneori la ras, pădurile românești, din alte anumite țări sărace ale Estului Europei, în timp ce, pe acasă nu taie, din pădurile lor, nici măcar un lăstar! Protestele românilor n-au avut nicio eficiență, niciun ecou, asupra puternicilor clipei, așa că, prin acei multiplicați Codri ai Vlăsiei, se fură, într-adevăr, ca în… codru!
În țara românească stăpân, pe zi ce trece, este străinul. Hoție la drumul mare, sub îngăduitoarea privire a guvernanților complici într-o Românie ajunsă obiect de târguială în multe privințe. Conform unor statistici, doar între 2005-2006, în lipsa unor legi care să apere fondul forestier românesc, au fost tăiate, la ras, peste 400.000 de hectare de pădure, într-o Românie sfidată și devastată, în timp ce țările avansate ale Europei își protejau, prin legi aspre, pădurile. Pentru un pumn de arginți, „oastea haiducească" românească permitea austriecilor, olandezilor, ungurilor, nemților, francezilor să taie, la ras, pădurile noastre. Adușii de vânturi, pe meleagurile „Mioriței", nu au avut (și nu au!) milă, de o avuție națională a românilor, anumite firme dublându-și, în bănci, conturile grase. Socoteală nimeni n-a dat! Abia acum încep să se vadă vârfurile de aisberg ale acestor afaceri oneroase, implicați fiind, și Prințul Paul de România, și Viorel Hrebenciuc, și Paltin Sturdza, care au făcut ravagii, prin oamenii lor lacomi, prin codrii Neamțului, Putnei, Sucevei, Harghitei și Covasnei.
A apărut, între timp, și Codul Silvic! Și? Se taie, în continuare, în demență, chiar păduri din parcurile naționale, protejate, ale Făgărașilor, Apusenilor, Moldovei, Semenicului. Rămâne de văzut, cu toate aceste legi de protecție, câte păduri, câți codri vor mai rămâne în picioare în viitorii ani. Va înceta, oare, jaful din păduri? Există Codul Silvic! Or, unde-i lege, tocmeala nu încape! Oare firma austriacă „Schweighofer" își va lua, cumva, gândul de la lemnul românesc, știut fiind că cere sprijinul președintelui Klaus Iohannis, chiriașul de la Cotroceni? Nici foști PSD-iști, care au cotit-o, „ca românul imparțial", pe la mai multe partide, nu pot afirma că nu s-au lăcomit la smântâna aducătoare de bani, de profituri. Dan Mihalache, fost șef al Cancelariei Prezidențiale, pe vremea în care era deputat pesedist de Maramureș, pleda pentru amintita firmă austriacă, printr-o interpelare parlamentară adresată ministrului Agriculturii de atunci, Dacian Cioloș, iar senatorul Ilie Sârbu, „celebrul samsar al codrilor", socrul lui Victor Ponta, a semnat, pe când era, și el, ministru al Agriculturii, un contract, pe 10 ani, cu firma „Schweighofer", în timp ce în jurul „șobolanului rozaliu" - Victor Hrebenciuc, codrii se răreau de la o zi la alta! Pe atunci, chiar ambasadorul Austriei la București a intervenit pe lângă premierul Victor Ponta. Iar acel enorm depozit de la Sebeș creștea văzând cu ochii, iar protestele proprietarilor, de la Cluj-Napoca, Piatra Neamț, Baia Mare, Brașov, din pădurile cărora se fura, nu ajungeau la urechile mai-marilor zilei.
Dar să revenim ceva mai încoace, spre zilele noastre, după acel val al concesiilor programate de baronii evazioniști și mafioți, hoți, îmbuibați și ticăloși, părtași la megaafacerile postdecembriste, acei nenorociți cu apucături de „prinți roșii ai intereselor politice oneroase". Conform unui comunicat al Institutului Național de Statistică (INS), fondul forestier al Statului, de 6,5 milioane de hectare (27% din suprafața României), din care 6,4 milioane cu păduri, cu mari suprafețe în Suceava, Caraș-Severin, Hunedoara, Argeș, Vâlcea, Bacău, Harghita, Neamț, Maramureș - între 437.000-260.000 de hectare, cu cele mai mici suprafețe în județele Călărași, Ilfov, Ialomița, Brăila, Teleorman - între 22.000-28.000 de hectare -, o statistică ajunge la următoarea concluzie: fondul forestier al Statului Român scade, iar suprafețele particularilor cresc, prin împăduriri! Deci, suprafețele statului, 64%, devin tot mai mici, ale particularilor, 33,8%, tot mai mari. Un ochi râde, celălalt plânge! În anul 2015, din pădurile României au fost tăiate 8,1 milioane de metri cubi (rășinoase - 37,4%, fag - 34,3%, stejar - 10,8%, salcâm, frasin, paltin, nuc - 9,7%, tei, salcie, plop - 7,8%). Cele mai mari suprafețe împădurite le are județul Suceava. În anul 2015, 66,2% (12 milioane de metri cubi) au însemnat tăieri din pădurile proprietate publică, deci ale Statului Român, și 29,7% din proprietatea privată.
Să fie, oare, primele semne că pădurile României, acest fond național, această bogăție - „aurul verde" al munților noștri - va fi, măcar de acum încolo, protejat? Altfel, ne vom aminti, mereu, de versurile bădiei Coșbuc din „Moartea lui Fulger": „Din codru rupi o rămurea; / Ce-i pasă codrului de ea! / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea!"; „Și regele Codru / Din ultima viață văzându-și / Pustiul, și geme / Și cade pe spate / Și moare cu fruntea / Pe pieptul naturii, / Și moare natura / De jalea pădurii / În toamna târzie".
Nu-i voie să moară codrul românesc! Nu-i voie să moară natura! Iar dacă, într-adevăr, românul este acel frate cu codrul, trebuie să-l apere, deoarece „Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc sub poale, / Toate înflorind din mila / Codrului, Măriei Sale".
