Într-o succesiune de trepte, putem deopotrivă spune că suntem ceea ce mâncăm, că suntem ceea ce citim, că suntem oamenii pe care i-am întâlnit în viaţă... dar, dincolo de câte trepte urcăm pentru a ne cunoaşte rostul şi locul în lume, pe ultimele trepte suntem aerul pe care-l respirăm, pământul ce-l călcăm, cerul pe care-l privim şi, finalmente, limba pe care o vorbim.
Limbă care ne face să avem identitate, să avem o patrie de pământ care ideal ar fi să fie coincidentă cu patria de cuvinte.
Pentru noi, patria noastră, ca să-l urmăm în gândul său poetic pe Nichita Stănescu, este limba română. Ori, „Limba noastră cea română", cum ar spune Grigore Vieru.
La un moment dat, cineva a decis că limba română trebuie să aibă o zi a ei, ca un semn al naşterii, aşa cum fiecare avem o zi pe care o sărbătorim, în bucuria venirii pe lume.
Din punctul meu de vedere însă, „Ziua limbii Române" trebuie să fie în fiecare zi.
ÎNTÂMPINARE
de Ziua Limbii Române
Nu am crezut că o să ai o zi,
când ale tale-s toate,
cuvânt care ne eşti în nume
şi pentru tine toate ne sunt date.
Tu eşti pământ, cum eşti şi cer,
tu eşti izvor, cum eşti şi mare,
tu, limba-n care m-am născut
ca rugăciune şi-nchinare.
E ziua ta în fiecare zi,
te naşti în noi, cu fiecare,
noi nu vom fi, dar tu vei fi
mereu o binecuvântare.
Nu am crezut să ai o zi,
dar, fie,
căci ziua ta e cât un an
şi anul tău e cât o veşnicie.
