Simple inechităţi?!...

Ne amintim că, în preajma campaniei electorale prezidenţiale - care a coincis şi cu deschiderea noului an şcolar -, politicieni de la putere au putut fi văzuţi cum, pe la nişte primării comunale (şi nu numai) „împărţeau" maşini (microbuze) destinate transportului copiilor la şi de la şcoli, în perioada anului de învăţământ. Acţiune lăudabilă, de altfel, dacă n-ar fi una dintre puţinele destinate îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale copiilor de la ţară. Căci iată ce relevă un recent studiu prezentat de World Vision România - citat de Mediafax - intitulat „Bunăstarea copilului din mediul rural". Printre altele, faptul că, după ce că, în mediul rural, numărul copiilor este de doar 2,1 pe familie - multe sate româneşti aflându-se într-un proces de îmbătrânire şi depopulare -, zece la sută dintre aceşti copii din mediul rural spun că uneori se culcă flămânzi, iar un sfert declară că sunt obosiţi deoarece au fost nevoiţi să muncească în gospodărie înainte sau după terminarea programului la şcoală.

Cum ar putea trăi aceşti copii în condiţii normale - apropiate de copiii familiilor prospere de la oraşe, în privinţa calităţii hranei - câtă vreme, conform studiului, 12 la sută dintre gospodăriile din mediul rural nu au nicio sursă de venit în afara alocaţiilor pentru copii? Pe de altă parte, acelaşi studiu relevă că aproape două treimi dintre părinţii din mediul rural spun că îşi tratează copii acasă, fără a-i duce la medic când sunt bolnavi şi doar 41% dintre copiii cu vârste sub 2 ani sunt văzuţi de medici.

Altă flagrantă inechitate între copiii de la sate şi cei de la oraşe: accesul la învăţământ. Practic, un copil din nu ştiu ce colţ de ţară sau de judeţ nu are nicio şansă să acceadă la sistemul superior de învăţământ, aşa cum este el acum, mai mult sau mai puţin performant. Deşi, tocmai în aceste zone există un potenţial intelectual remarcabil. Dar ce poate să facă un copil dacă şcoala este peste munţi şi văi (norocul unora e că acum au mijloace de transport!), dacă învăţătorul şi apoi profesorul nu ştie nici el carte prea multă, dacă, dacă, dacă…

Apoi, urgenţa numărul unu ar trebui să fie şi copiii abandonaţi de şcoală. Pentru că aşa se pune problema, nu a copiilor care abandonează şcoala, ci a şcolii care abandonează copii, prin colţurile uitate ale României. Ar trebui - şi asta nu ne-o spune studiul citat - ca Ministerul Educaţiei să iniţieze programe speciale în acest sens. Să se organizeze comisii profesorale pe anumite zone ale ţării, care să analizeze, în funcţie de specificul local, gradul de instrucţie şi potenţialul intelectual al şcolarilor. Şi în funcţie de asta, eventual să acorde burse.

Dar cine să facă asta? Au timp guvernaţii de aceste lucruri? Pe ei îi interesează campaniile electorale, salariile şi veniturile (afacerile) lor. Başca faptul că, acum, aflăm că un simplu cetăţean (de cel de la ţară nici nu mai vorbim), un om de rând este de cel puţin 15 ori mai puţin important decât (ditamai) preşedintele ţării. Prin prisma şcolarizării, evident!

Personal, am participat la multe campanii electorale - din '90 încoace - dar nu prea am auzit vreun candidat vorbind despre… situaţia copiilor de la ţară. Sau nu o cunosc, sau o „neglijează" (evită) cu bună ştiinţă?!

Mare păcat!

Lasă un comentariu