În ultimul timp, deseori am fost întrebat: „Domnule Lădariu, care-i, azi, rostul presei şi ce face ea din 1990 încoace? De ce scrieţi?". N-am să vorbesc în numele presei şi al ziariştilor, în general, n-am acest drept, n-am s-o fac, iar în rândurile care urmează mă voi referi doar la ce cred eu, care am lăsat în urmă 56 de ani de când port condeiul, şi ce facem noi la ziarul românilor mureşeni, „Cuvântul liber", pe care-l conduc din 26 decembrie 1989, deci de aproape 27 de ani, fără întrerupere.
Născut în zilele tumultuosului decembrie 1989, în acea noapte de 22 spre 23, aici, în capitala suferinţei româneşti, a pământului pătimitului nostru Ardeal, prin profesionalismul şi dăruirea redactorilor şi colaboratorilor, din primele zile, „Cuvântul liber" a fost pus în slujba Neamului, fiind o voce aparte în peisajul presei româneşti. Am fost martori şi participanţi direcţi la învolburările postdecembriste, timp de aproape 27 de ani, care nu ne-au ocolit în dăinuirea noastră cotidiană. Aproape 27 de ani de istorie trăită. Am adunat frământările vremii şi le-am supus judecăţii cititorilor noştri, singura autoritate supremă a judecăţii imparţiale, prin paginile „Cuvântului liber", ziar al tuturor românilor cu dragoste de neam şi ţară.
Am cuprins evenimentele fierbinţi, uneori chiar sângeroase, mai ales de prin judeţele Harghita şi Covasna, ale sfârşitului de an 1989, convulsiile târgumureşene, dramatice, ale zilei de 20 martie 1990, generate de scenarii şi diversiuni ale neprietenilor, „croite" în birouri budapestane, dar şi prin „tainiţe" din Ardeal, scenarii pentru acele încercări de separatism teritorial. Unii erau în stare să împartă până şi trotuarele şi străzile târgumureşene, într-un separatism de la grădiniţă până în şcoli şi universităţi. Atunci aveau loc incendierea caselor şi alungarea românilor din Sovata, arderea Bisericii Ortodoxe din Valea-Iobăgeni, monument de arhitectură religioasă, profanarea statuii lui Avram Iancu (din Târgu-Mureş) şi a bustului lui Nicolae Bălcescu (din Sovata). Am scris despre încercarea miniloviturii de stat de la Târgu-Mureş, prin care se urmărea un minirăzboi civil în zonă, în acel „martie negru". Am relatat despre zdrobirea sălbatică a ţăranului Mihăilă Cofar, despre zvârcolirile antiromâneşti ale grupului iredentist-udemerist, despre încercările, încă de pe atunci, de autonomii teritoriale, pe criterii etnice, dorinţa de a fi maghiara cea de-a doua limbă oficială în România. Am protestat împotriva înlocuirii tablelor indicatoare ale unor localităţi, a schimbării abuzive, ilegală, a numirii unor străzi, a încălcării flagrante a Constituţiei - Legea fundamentală a ţării.
Mulţi erau, pe atunci, şi azi, denigratorii, cârcotaşii şi măcănitorii de profesie şi de ocazie, făcându-ne pe noi „extremişti", deoarece noi, gazetarii „Cuvântului liber", eram români apărători ai gliei străbune, adevăraţi naţionalişti, în spiritul luminat, tradiţional-ardelenesc. Departe de valurile vremii, de zbuciumul străzii, de loviturile antiromâneşti, peste noapte, unii, aşa-zişi români, au devenit cei mai înfocaţi „internaţionalişti", lupi moralişti, dând, în stânga şi în dreapta, lecţii de „europenism". Da, noi, cei de la „Cuvântul liber", naţionalişti, în acel sens tradiţional-ardelenesc, suntem! Extremişti nu! Naţionalişti suntem, cum sunt, şi francezii, şi nemţii, şi grecii, şi spaniolii, şi americanii, şi ungurii. A-ţi iubi ţara, pământul moşilor şi al strămoşilor, casa şi vatra părintească, tradiţiile, credinţa strămoşească şi memoria identitară înseamnă patriotism, o calitate a românului, nu extremism!
Am luptat (şi luptăm) cu hungaromania, cu hungaro-secuimea şi cu lăcomia ei, ca să nu se lăţească, precum o obrăznicie de neiertat, în numele aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Nu vrem sfintele locuri ale Ardealului devenite un Absurdistan al secolului 21, într-o Românie la răscruce, aşa cum ar dori internaţionaliştii papricaşului. Am luptat împotriva schimbării străzii Călăraşi cu Kossuth, ucigaşul românilor la 1848-1849, şi am câştigat, a dublării străzilor cu nume sonore româneşti cu denumiri maghiare ofensatoare. Dar şi împotriva celor care, pentru cei 30 de arginţi ai Iudei, au dat mâna cu cei zguduiţi de ambiţii imperiale, de refacerea Ungariei Mari sub coroana Sfântului Ştefan. Un vis care nu se va mai împlini vreodată. Am dat în vileag acele scenarii rocamboleşti, arătând că, sub chipul doritului aşa-zis Ţinut Secuiesc, se ascunde cosmetizata, defuncta, de tristă amintire, Regiune Autonomă Maghiară, cadoul lui Stalin făcut maghiarilor.
Am luptat (şi luptăm) împotriva celor care dau vârtos cu târnăcopul la temelia Statului naţional, unitar român, împotriva celor încremeniţi într-un moment al Evului Mediu, şi atunci, în acel 20 martie 1990! De ce o facem? Pentru că românii mureşeni vor ca statuia ecvestră a eroului naţional Avram Iancu, Lupa capitolina (Monumentul latinităţii), bustul lui Constantin Romanu-Vivu să rămână la locul lor, nu să plece spre Câmpeni şi Turda, ca în septembrie 1940, sau să fie aruncate în aer, precum au fost atunci dinamitate, în urma Diktatului de la Viena, statuia Ostaşului Român şi bustul lui Constantin Romanu-Vivu.
Am protestat vehement, atunci când vuvuzelele iredentiste au adus la Târgu-Mureş, de 15 martie, pe acei zăltaţi ai Gărzii Maghiare, interzisă în Ungaria, după cum se vede nu şi în România, care au tropăit pe străzile municipiului, mânaţi de Istenemul lor separatist, când ei le strigau românilor de aici: „Plecaţi acasă, opincarilor!". Care casă? Din moşi-strămoşi aici e casa lor, a românilor, de la Sarmizegetusa încoace, nu a altora! Aşadar, de ce să plece? Aşa urlau nenorociţii, mânaţi de fantoma amiralului de baltă, Horthy Miklos, văzut de ei, aici, călare pe cal alb, ca în septembrie 1940, după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.
După scenarii mereu de culise, ei cred că sunt liberi la hulire într-o dictatură a minorităţii, venind din grotele timpului. Aici ne-au fost pângărite biserici, limbă, steaguri şi morminte. Celor care mai încearcă s-o facă, le spunem clar: „Tot ce a fost câştigat cu sânge nu se negociază cu cerneală!". Noi, gazetarii de la „Cuvântul liber", le spunem că Ardealul nu-i pustiu, că nu mai suportăm monumente non-grata pe pământ românesc, ca în cazul criminalului de război Wass Albert şi al fascistului şi horthystului Nyirõ Jozef. „Recuperatorilor minoritari", obrăzniciilor lor, noi le-am răspuns ferm de fiecare dată.
Cum tot ferm am cerut eliminarea stupidei Legi 217/2015, antiromânească, antidemocratică, anticonstituţională, antieuropeană, o întoarcere, prin uşa din dos, a cenzurii, un clar neostalinism îndreptat împotriva marilor personalităţi ale României interbelice: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Emil Cioran, Valeriu Gafencu. Am reacţionat, de fiecare dată, la visurile aberante ale Satanei în sutană - Tõkés László -, care cerea premierului ungar Viktor Orban, ca „Transilvania să fie pusă sub protectoratul Ungariei", sau când Kelemen Hunor, preşedintele UDMR, era de acord cu ideea unui zărghit, ca „României să i se ia Ardealul", el preluând o mai veche dorinţă a lui Marko Bela, care cerea „Patria, pământul natal de la 1918, înapoi!". Râvnitori la pământul Ardealului, ei devin „recuperatori ai pământului natal", lovind în unitatea statală şi în siguranţa noastră naţională.
Suntem ziarul care nu am uitat de Basarabia, de fraţii noştri români de peste Prut. Ar fi doar câteva realităţi-argumente, pentru a oferi suficienta dovadă că noi, toţi, cei de la „Cuvântul liber", ne-am făcut, în cei aproape 27 de ani, datoria. Datoria faţă de Neam, faţă de români, faţă de cititorii noştri fideli.
Aşadar, ce facem şi care-i rostul nostru, al presei, al „Cuvântului liber", din 1990 încoace? Aşadar, de ce scriem? Întotdeauna am avut un profund respect faţă de litera Constituţiei, de articolul 30 din Legea fundamentală a ţării, care grăieşte: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile"; (2) Cenzura, de orice fel, este interzisă; (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine; (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, incitarea la separatism teritorial…". Articolul 31: „(1) Dreptul persoanei, de a avea acces la orice informaţii de interes public, nu poate fi îngrădit".
Este aici nevoie de o precizare absolut necesară: în cei aproape 27 de ani, n-am avut niciun proces în sensul că ziarul ar fi prejudiciat demnitatea, onoarea sau viaţa particulară a vreunei persoane. Pentru că libertatea de exprimare nu îţi dă dreptul, ca gazetar, să maculezi, să te răzbuni pe cineva din motive personale.
Să revenim la alineatul 7 al articolului 30 din Constituţie, care prevede cât se poate de clar: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, incitarea la separatism teritorial…" Un bob zăbavă. Udemeriştii parlamentari, precum a fost şi senatorul Sogor Csaba, care, în Parlamentul României, purta doliu, la 1 Decembrie, de Ziua Naţională a României, primarii, din Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe, Raduly Robert şi, respectiv, Antal Arpad, Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, şi mulţi alţii au defăimat, nu o dată, România şi au incitat la separatism teritorial! Aţi auzit, cumva, vreodată, că indivizii ăştia au fost daţi pe mâna legii, deoarece au încălcat Constituţia, Legea fundamentală a ţării, comiţând fapte interzise de lege, dorind visatul separatism teritorial al aşa-zisului Ţinut Secuiesc, pe criterii etnice? Au fost sancţionaţi ei pentru defăimarea ţării? Nu au fost deranjaţi! Aşa că ei au înţeles că e liber la hulire!
Ar fi unul dintre argumentele care ne-au aruncat, din 1990 încoace, în luptă pe baricada interesului naţional şi a adevărului. Pentru că „în această iarnă a vrajbei noastre" româneşti, sub acest blestem al dezunirii, trebuie, noi, toţi românii, să luptăm împotriva doritei, de unii, dezintegrări a României, ca nu cumva, odată şi odată, „harta limbii române să devină mai mică decât cea a României", ca stat. Limba română trebuie să fie acasă stăpână, ca singura limbă oficială în Statul Român! Mai ales acum, când unii asudă să subţieze orele de limba română în şcolile României, să „înghesuiască" şi să „scurteze" istoria, să elimine latina, poate chiar şi religia unui popor, primul născut creştin în Europa, prin Apostolul Andrei. Unii, neputincioşi guvernanţi, mereu împing în faţă, pentru a se scuza, în nimicnicia, în nemernicia, în micimea lor, Uniunea Europeană, acest şarpe Boa, care, încetul cu încetul, vrea să înghită totul.
În acest punct multe ar fi de spus. Încetul cu încetul, Eminescu, Coşbuc, Blaga, Goga sunt scoşi din manualele şcolare, ca „prăfuiţi", daţi deoparte sunt şi cronicarii, acei creatori de frumoasă limbă românească. Mihai Viteazul este considerat un „condotier", un aventurier pe la curţile europene, acordându-i-se doar câteva rânduri într-un manual de istorie. Iar „Istoria românilor" unii au asudat să devină doar „Istorie", fără acea identitate naţională, iar Limba română să fie numită doar „Limbă de comunicare". Ce se urmăreşte? Pierderea memoriei identitare! Pentru că un popor fără memorie identitară este pierdut. Este un zero! Cam asta ne-ar dori-o unii, aici, la Porţile Răsăritului, unde, ca neam, am stat împotriva tuturor răutăţilor şi a devălmăşiilor. Ce bine intuia R. Poincaré, în acel motto la „Craii de Curtea Veche", cartea lui Mateiu Caragiale, cum că am fi aici, la Porţile Răsăritului, unde scara valorilor este răsturnată şi totul este posibil! Mai ales pe placul guvernanţilor de azi, cărora nu le mai pasă de nimic!
O condiţie esenţială a gazetarului de azi, pândit de atâtea pericole, este aceea de a nu fi un fricos. Un mare ziarist al tuturor timpurilor, Walter Lippman, sfătuitor pentru patru preşedinţi americani, spunea: „Gazetăria nu-i o meserie pentru fricoşi!". Şi tot el preciza: „Ca om, şi gazetarul poate să greşească. Dar să n-o facă niciodată intenţionat, cu bună-ştiinţă!".
Ce-i mai trebuie, în zilele noastre, unui ziarist? Pe lângă talent, acel har cu care l-a înzestrat Dumnezeu, să dovedească o vastă cultură. Să fie bine informat şi să cunoască realitatea. Să fie un intelectual, un profesionist citit. Şi, esenţial, să cunoască bine gramatica românească, sub acel îndemn al lui Nenea Iancu Caragiale: „Cinste şi gramatică!". Fără cinste şi gramatică, fără o vastă cultură, atât de necesare, foarte greu îi va fi unui purtător de condei în această dificilă profesie. Dacă nu îndeplineşte aceste condiţii, ziarist adevărat nu poate fi!
Este o grea meserie. Gazetăria îţi cere o dăruite totală. Şi o neîntreruptă luptă pe baricada interesului naţional şi a adevărului. Trebuie să iubeşti această meserie, să dovedeşti respect faţă de cititori. Şi inspiraţie. Cititorii noştri au observat că, pe lângă tematica social-politică actuală, în paginile „Cuvântului liber" am publicat şi editoriale culturale, dedicate lui Eminescu („Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"), Coşbuc, Goga, Blaga, Radu Gyr, deoarece, mai ales acum, când nu se mai citeşte aproape nimic, când mari personalităţi ale culturii româneşti sunt date de pământ, prin scoaterea lor din manualele şcolare, vrem să facem şi educaţie culturală! E datoria noastră, a breslei gazetăreşti! „Cuvântul liber" este singurul ziar regional din România care are, săptămânal, două pagini culturale (marţi şi sâmbătă), la care se adaugă numeroasele activităţi culturale (lansări de cărţi, simpozioane, vernisaje, comemorări) dintr-o săptămână, toate cuprinse în paginile cotidiene.
Şi ar mai fi acea necesară întoarcere, măcar din când în când, spre publicistica lui Eminescu, model şi dascăl pentru noi, cel mai mare gazetar al tuturor timpurilor. Eminescu trebuie cunoscut, şi ca poet naţional, dar şi ca ziarist, prin inteligenţa abordării temelor, pentru accentul lui polemic, cu toate ideile sale într-o actualitate privind din trecut spre politica românească de azi. Deschizând la orice pagină publicistica eminesciană, ai senzaţia că acele rânduri parcă azi au fost scrise!
Oare câţi dintre mai-marii de azi, dintre parlamentari au mai citit, în ultima vreme, vreun vers din Eminescu sau câteva rânduri dintr-un articol din publicistica lui? Le-am recomanda măcar finalul din Scrisoarea III: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, / Ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete, / În smintiţi şi în mişei. /Şi în două temniţi large, / Cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie / Şi la casa de nebuni."
Aşadar, de ce scriem? O spuneam şi altădată. Pentru că istoria Neamului nostru a fost un nesfârşit şir de suferinţe şi umiliri, de revoltă şi oprimări. Iar rădăcina adâncă a Neamului, sub privirea Părintelui
Îndurărilor, din acel ogor al românităţii noastre, nu poate fi ruptă! Rădăcina noastră, trainică, nu poate fi smulsă! Chezăşie-i continuitatea, vechimea noastră, dăinuirea în Ardeal, pe moşia, dintotdeauna, a strămoşilor, a moşilor, a părinţilor noştri.
Guvernanţilor, pe care tânguirea „Mioriţei" nu-i mai interesează, le reamintim că noi, gazetarii de la „Cuvântul liber", am luptat şi luptăm aici, la Târgu-Mureş, pentru trezirea demnităţii româneşti, sătui de mersul în marşarier, dorind ca pământul ţării să nu mai fie dat străinului, după ce i-am pus în palmă totul, din 1990 încoace. Amatorilor cedărilor nepermise le reamintim, ca gazetari, că speranţa trebuie să fie mereu vie pe brazda visurilor noastre româneşti!
