„Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc -/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc.// Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ De-ai avea mamă şi-ar muri?!/ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi-ar muri?!// Nu am, moarte, cu tine, nimic./ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic./ Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.// Nu frică, nu teamă -/ Milă de tine mi-i./ Că n-ai avut niciodată mamă./ Că n-ai avut niciodată copii."
Fratele nostru basarabean Grigore Vieru a vorbit cum puţin alţii au făcut-o despre această dimensiune existenţială, moartea, şi raportarea ei la relaţia mamă - copii.
Dacă bucuria naşterii aduce sens şi semnificaţie vieţii, pierderea copilului de către mamă (părinţi) este un maxim al durerii, sfâşietoare şi devastatoare. Cum să te împaci cu gândul că îngropi ceea ce ar fi trebuit să te îngroape pe tine, să-ţi urmeze şi să continue visele tale? Cum să accepţi că zborul propriului copil se frânge în plin avânt, nerămânându-ţi decât plânsul continuu, deznădejdea, nemângâierea?
Cuvintele sunt de prisos şi nu vor putea nicicând închide rana unei pierderi nefireşti, absurde, înafară de logica timpului, înainte de împlinirea destinului.
Rămân amintirile, copleşitoare, într-o permanentă reîntoarcere neputincioasă. Privim fotografii cu nostalgie şi speranţa reîntâlnirii dincolo de veacuri.
Chipurile dragi au rămas întipărite în adâncurile inimii şi ale memoriei şi nu trebuie prea mult şi mare efort ca ele să devină pentru o clipă prezent, o clipă trecut, o clipă speranţă.
Mereu ne gândim ce e moartea - dacă e dar sau dacă e pedeapsă, dacă ea vine prea devreme sau prea târziu, dacă suntem pregătiţi sau nu pentru o lungă călătorie fără întoarcere în această lume.
„Celor duşi de noi nu le mai este dor!" - ne spune o inscripţie de pe o piatră funerară, descoperită de Vasile Pârvan la Tomis.
Dar nouă, cât de dor ne e de cei care s-au dus? Şi ce mai putem face ca acest dor să nu ne copleşească, să nu ne răpună?
Această carte este o fărâmă dintr-o luptă cu amintirile, cu durerea, cu neacceptarea sorţii.
Ea vine să ne dea iluzia că moartea nu există, câtă vreme cei care nu mai sunt, sunt vii în noi.
Dar, totuşi, ,,unde sunt cei care nu mai sunt"? ,,S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns" - ne răspunde Nichifor Crainic la propria-i întrebare, la întrebările noastre.
Nicolae Băciuţ, Gheorghe Şincan, „Florin Butilcă Un om, o viaţă, un destin", Editura Vatra veche 2016
