În opinia unor literaţi, Mircea Dorin Istrate s-ar apropia ca stil de doi dintre clasicii literaturii române: George Coşbuc şi Octavian Goga. S-a mai adăugat o comparaţie: poetul s-ar asemăna cu pasărea care zboară cu spatele şi rămâne cu privirea spre punctul din care a plecat - un orizont tot mai depărtat şi mai îngust - din mitul descoperit şi publicat de Borges. Citindu-i şi ascultându-i mai multe poezii în propria-i lectură, cu diverse ocazii, personal eu aş opta pentru o comparaţie cu divinitatea romană Ianus, care este reprezentat ca având două feţe: una spre trecut şi cealaltă spre viitor, deoarece, cronologic vorbind, el surprinde trecutul, prezentul şi viitorul atât ca o continuitate, dar şi ca un contrast. Cei pomeniţi la început şi-au reconsiderat foarte repede poziţia avută iniţial, afirmând că nu este totuşi posibilă o suprapunere cu stilurile lui Coşbuc şi Goga - o companie onorantă în definitiv -, deoarece contextul vremurilor noastre este diferit de al celor doi clasici. Şi totuşi, eu le dau dreptate celor ce au afirmat iniţial că există o asemănare, dacă ţinem seama că în artă, în general, putem vorbi de „spiritul şi litera" operei, iar pentru o mai bună înţelegere cred că este nevoie de o minimă dar necesară explicaţie: despărţirea dintre idee şi percepţie o găsim încă în Grecia antică. Din ce în ce mai mult, de-a lungul veacurilor, datorită filozofilor care pun accentul când pe idee, când pe percepţie, omul occidental s-a obişnuit să admită existenţa a două lumi deosebite: inteligibilul, domeniu rezervat filozofilor, şi sensibilul, care nu are legături vizibile cu inteligibilul decât prin mijlocirea artei. Ei bine, poetul Mircea Dorin Istrate se apropie - cred eu - de Coşbuc şi Goga prin ceea ce denumim ca fiind „spiritul" sau „sensibilul". O altă remarcă pe care ţin să o precizez în aceste rânduri este varietatea proteică a subiectelor din creaţia sa poetică, pe care, desigur, le tratează într-o manieră care-l particularizează în lumea producţiilor poetice ale altor autori. Se spune adesea că „stilul este omul", dar şi toată teoria artelor admite că stilul este şi unicul criteriu obiectiv de apreciere a unei opere de artă.
Faptul că, încă de la debutul său, în urmă cu zece ani, şi până azi, a rămas consecvent versurilor cu rimă - pentru a oferi totuşi un exemplu - s-ar putea să-l propulseze şi mai mult într-o actualitate în devenire, dacă ţin seama de afirmaţiile lui Robert Şerban, realizatorul emisiunii TV „Piper pe limbă", care afirma odată că abordarea stilului modern în poezie „a fost recepţionată încă de la început ca un pumn în stomac", iar tendinţa actuală este de revenire „la ce a fost", şi sincer, mă încred în opiniile lui, pe care le consider cât se poate de pertinente.
Dincolo de ceea ce exprimă în mod explicit în poezii, se întrezăresc frământările sale, dintre care una ar fi că, la ora actuală, prin contrast, ceea ce este seamănă tot mai puţin sau defel sub anumite aspecte faţă de ceea ce a fost bun şi se doreşte a rămâne peren în viaţa noastră. S-a ajuns ca şi la noi, de o bună bucată de vreme, societatea de azi să fie subjugată realităţii individuale, grijii pentru tine însuţi şi, eventual, pentru cei foarte apropiaţi de persoana ta. O scurtă şi superficială privire asupra a ceea ce se întâmplă în prezent în lumea modernă te face să fii şi mândru de ceea ce s-a realizat până acum, dar şi îngrijorat de acele elemente sumbre care acompaniază existenţa societăţii. Se pare că demult s-a stins în mulţi dintre noi conceptul de colectivitate ca expresie a unui destin comun, pe care-l împarţi cu cei ce-ţi sunt contemporani. De cele mai multe ori, prin cuvintele-vehicul de idei din poeziile sale, domnul Mircea Dorin Istrate exprimă aproape constatativ, nealterat de interpretări care să te depărteze până la dispariţia adevărului pur, aşa cum a fost sau este perceput, resimţit, în plan social.
Alegerea fericită a domnului Mircea Dorin Istrate de a-şi difuza ideile prin intermediul poeziei face ca existenţa noastră să devină mai digerabilă. Cred că a găsit astfel o platformă spirituală comună unde se pot întâlni autor şi cititori care să constate, poate că chiar fără să o fi conştientizat, că noi, oamenii acestei ţări, avem nu numai neînchipuit de multe motive, dar şi căi prin care putem să fim mai uniţi în faţa crudei realităţi: că avem tot mai puţine „crampoane" care să ne asigure aderenţa la existenţa însăşi.
