Afirm acest lucru întrucât este pentru prima oară când am simțit că românii, de la mic la mare, de la cetățean la oficialități, au sărbătorit Ziua Națională a României, dezinhibați, cu tragere de inimă și fără teamă sau alte complexe, stare de spirit pe care n-am simțit-o în decursul celor 25 de ani, de fapt din 1990, de când Parlamentul a decis ca ea să aibă loc la 1 decembrie. Sentimentul de frustrare pe care l-am trăit în tot acest sfert de veac a fost poate mai puternic decât la alții și pentru faptul că ideea și propunerea transformării istoricului moment de la Alba Iulia în zi națională ne-a aparținut nouă, târgumureșenilor din cadrul Vetrei Românești. După o îndelungă dezbatere ea a fost dusă în Parlamentul României de către deputații PUNR și prezentată la tribuna acestuia de către marele nostru patriot, senatorul Radu Ceontea, cel care își doarme somnul de veci în Cimitirul Bisericii de Piatră din Târgu-Mureș, dar pe care foarte mulți l-au uitat, și în primul rând colaboratorii săi apropiați. Și apoi mai este ceva în plus. Prin anii '80 ai secolului trecut am avut posibilitatea să iau parte, de 1 august, la Ziua Națională a Elveției, unde știți, probabil, că populația este formată dintr-un amalgam de naționalități, iar de 14 iulie, la Ziua Națională a Franței. Îmi aduc aminte câtă mândrie, cât fast, cu drapele cât cearceaful, focuri de artificii, câtă determinare pentru cetățenii acestor națiuni, care nu se sfiau să-și etaleze patriotismul, prin gest, comportament, revărsare de bucurie, în exces chiar, fără să-și facă complexe că cineva s-ar supăra, sau i-ar judeca altfel. De ziua națională a Elveției, bunăoară, celor fără cetățenie li se interzicea arborarea drapelelor, iar steagul național cu crucea roșie era pretutindeni înfipt, inclusiv în bucata de prăjitură care îți era servită. Marcarea evenimentului în acești 25 de ani a fost, la noi, mai mult formală sau de ochii lumii. Nici oficialitățile locale, dar nici cele central nu-i încurajau pe români să iasă la rampă de ziua lor națională. Unii de frica Bruxellesului, spuneau ei, iar alții ca să nu ne supărăm vecinii maghiari. Rezultatul? Manifestări oficiale anemice, prezența slabă a cetățenilor la eveniment, iar steagurile tricolore, arborate pe ici pe acolo, abia se zăreau din balcoanele unor blocuri. Îmi aduc aminte cum, la una dintre festivități, prefectul care le vorbea cetățenilor de la tribuna oficială despre semnificația zile de 1 Decembrie „uitase" să-și arboreze tricolorul la propria locuință.
În toți acești ani, ziarul nostru a militat pentru revenirea la normalitate, dar din păcate nu numai cetățenii, dar nici oficialitățile locale nu s-au străduit să urnească lucrurile din loc.
Cui i-au folosit toate aceste atitudini comportamentale ale românilor? Manifestându-ne astfel am dat apă, în primul rând, la moara celor care văd în izbânzile noastre nefericirea lor. Dar și soroșiștilor, europeniștilor fără graniță, internaționaliștilor și globaliștilor de tot felul, care țin cu tot dinadinsul să șteargă din inima popoarelor, a indivizilor care le compun identitatea, mândria de a aparține unei nații, de a avea o limbă, o cultură, un teritoriu, de a te manifesta prin tradiții, care la un loc ne fac să fim noi înșine, cu o întreagă zestre primită de la înaintași, dar pe care avem menirea de a o păstra, conserva și îmbogăți pentru a o transmite astfel urmașilor.
Să sperăm că începând din acest an lucrurile vor lua o cu totul altă turnură, și anume că și noi, românii, vom acorda zilei naționale onoarea ce i se cuvine. Aceasta, mai ales că ea are la temelie un eveniment crucial și de departe cel mai important din întreaga noastră istorie multimilenară: aducerea la sânul patriei-mame a provinciilor surori risipite prin cenușa celor trei imperii care-și disputau întâietatea în spațiul european: austro-ungar, țarist și otoman. Luându-ne drept reper la ziua națională Marea Unire de la Alba Iulia, am pus temelie de granit acesteia, înscriindu-ne astfel printre națiunile de frunte ale Europei și lumii care știu să-și evidențieze în acest fel momentele cruciale ale istoriei lor. Așa, de pildă, Elveția și-a ales ziua națională din anul 1291, zi în care prin actul de unire a trei cantoane (Unterwalden, Uri și Schwuz) s-au pus bazele confederației helvetice. Americanii au, de asemenea, o motivație serioasă la baza zilei lor naționale din 4 iulie. Ea marchează proclamarea independenței față de Marea Britanie. Ziua de 14 iulie a francezilor este, de asemenea, foarte importantă, atât pentru națiunea franceză, cât și pentru întreaga omenire. Lupta pentru căderea Bastiliei, la 1793, a declanșat un val uriaș împotriva tiraniei, care apoi s-a extins în întreaga Europă și lume, dând astfel cale liberă unor mari transformări social-politice, principii ce stau astăzi la baza drepturilor fundamentale ale popoarelor și ale omului. Apropo de imnul național al francezilor, Marseilleza, născut atunci, pe baricadele revoluției, am urmărit cu mare atenție interpretarea lui de către handbalistele franțuzoaice în debutul partidei cu reprezentativa Germaniei la Campionatul european ce se desfășoară în aceste zile la Stockholm, capitala Suediei. Franțuzoaicele au fost superbe. Ele nu numai că l-au interpretat magistral, dar se vedea că-l și simt, că-l trăiesc cu mare bucurie. Un gest care poate spune multe despre starea lor de spirit, despre modul de angajare în luptă pentru culorile Franței. Deși conduse mult timp de nemțoaice, ele au reușit să-și revină, și în cele din urmă, să câștige partida. Până vor ajunge ale noastre la acest nivel de determinare mai este, dar încă nu e târziu să începem această zidire.
Revenind la Ziua națională, este interesant de aflat care sunt resorturile acestei schimbări la față a românului, ca să nu vorbim de trezirea lui din somnul cel de moarte? Pentru că aici nu este vorba de o dispoziție dată sau de o comandă anume, a cuiva, ci de o conștientizare și de o revărsare de voință, de o declanșare spontană venită din interiorul fiecăruia, a celui care se simte cu adevărat român. Pentru că fenomenul declanșării a fost ca o boare revărsată din cer peste întreaga suflare românească, fie că ea își duce traiul pe meleagurile natale sau pe la străini. Românii, prin modul lor de manifestare, au fost superbi, nu numai la Târgu-Mureș, Alba Iulia, București, Iași, Timișoara, ci și la Madrid, Londra, Paris, Stocholm sau Roma, pe absolut toate meleagurile și meridianele unde s-au aflat, contribuind astfel la îmbunătățirea imaginii în lume a României. Apreciem că două ar fi motivele acestei puternice declanșări: apropierea centenarului Marii Uniri și mai ales norii negri care se adună amenințător deasupra bolții noastre cerești. Poate că aceste resorturi au fost în măsură să ne sensibilizeze, să pună în mișcare instinctul nostru de conservare. Pentru că doar manifestându-ne astfel putem da dovezi la lume că noi, românii, suntem un popor harnic și puternic, cu rădăcini înfipte adânc în vastul spațiu european, că strămoșii noștri au lăsat urme de netăgăduit pe întinse teritorii devenite vatră altor popoare și că ar fi cazul ca acestea să-și vadă de ale lor și să se mulțumească cu ceea ce înaintașii lor au „ciupit" de la noi.
Din păcate, constatăm, nu știm pentru a câta oră, că toți care ne înconjoară, venetici, într-un fel sau altul, au gânduri haine, pe care le cunoaștem din trista experiență a istoriei. De aceea cu aceștia e bine să conviețuim în pace, dar să nu ne bazăm pe bunele lor oficii. Adică, parafrazând binecunoscutul proverb, „Timeo Danaos et dona ferrentes", să ne temem de „greci" și atunci când ne aduc daruri. Așadar, românii nu se pot baza decât pe ei înșiși, iar atunci când va fi vorba de prieteni și de ajutoare să-i căutăm din rândul celor un pic mai departe.
