„E-a noastră, pe veci, Transilvania"!

Mulți români au rămas surprinși că, și de data aceasta, de Ziua Națională a României, autoritățile vecinei Ungarii și-au dat, din nou, în petic, sabotând 1 Decembrie, sărbătoarea de suflet a românilor - Unirea de la Alba Iulia a anului 1918. Din nou România a fost lovită politic și umilită diplomatic, acum, mai ales, când ne apropiem de cei 100 de ani de la făurirea României Mari, prin voința românilor transilvăneni, exprimată prin mărețul act politic și istoric de atunci.

Românii nu trebuie să fie surprinși. Încă din acea zi de 4 iunie 1920, când au aflat acea decizie definitivă, după tratativele de la Paris, care, prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, consfințea, pentru totdeauna, unirea Transilvaniei cu România, recunoscând actul Marii Uniri de la 1918, în Parlamentul de la Budapesta răsunau răcnetele: „Ném! Ném! Soha!" („Nu! Nu! Niciodată!"). De atunci până azi, ei contestă și urăsc Unirea!

Consecvenți în acel rău al nerecunoașterii unui act al istoriei, ei, până azi, continuă să reia acel ecou din anul 1920, plecând din Parlamentul de pe malul Dunării, însoțit de dorința revenirii și a anexării, din nou, a Transilvaniei pe harta Ungariei. O imposibilitate definitivă! Ungurii au protestat, vehement, de fiecare dată, începând cu Horthy Miklos, „amiralul" de Balaton, până în zilele noastre, cu gândul mărturisit la o hartă a Ungariei Mari, cu acele teritorii românești, acaparate, temporar, după Diktatul de la Viena, dar și cu alte părți de Ungaria pierdute, ale fostului imperiu, de la Brașov, Trei Scaune, Ciuc până la Fiume, Zagreb, Sopron.

La cei 80 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, presa ungară, ca în fiecare an, a consacrat numeroase articole, atacând, vehement, actul istoric, invocând, prin acad. Maria Ormos, „miturile Trianonului în societatea ungară", vinile fiind aruncate asupra contelui Mihaly Karoly, „care n-ar fi apărat, așa cum trebuie, Ungaria, și ar fi cedat puterea în mâna bolșevicilor", ba pe Béla Khun, omul lui Lenin, ba asupra „imperiului roșu", dorit de oficialitățile ungare de atunci în inima Europei, cu degetul fiind arătată și Casa de Habsburg pentru „tragedia ungurească". Însă, cauzele reale ale acelui act istoric, ei, ungurii, refuzau (și refuză) să le înțeleagă, să le recunoască și să le accepte, vorbind chiar despre o „conjurație antimaghiară de anvergură internațională." Iar focul urii se revarsă asupra României!

Tot timpul, revizionismul unguresc invoca „Mica Ungarie" (Transilvania), pierdută în urma Trianonului, „izolarea ungară provocată de încercuirea teritoriului ei de vecini dușmani". Tocmai de aceea, ziceau ei, este nevoie de „recuperarea teritoriilor de odinioară, de o revizuire totală a frontierelor, pe criterii etnice". Iar guvernele ungare, care s-au succedat, alimentau această deșartă speranță. Aceasta-i și convingerea care a antrenat Ungaria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Nutreau o nouă speranță în modificarea frontierelor trasate în anul 1920! Din păcate, ungurii, nici de data aceasta, la fel ca în august 1919, când, după atacarea României Mari de trupele lui Béla Khun, Oștirea Română ocupa Budapesta, nu-și dădeau seama de o realitate, invocând doar „o fatalitate impusă de situații internaționale repetate". Iar prețul perdant al politicii lor falimentare va fi, de fiecare dată, foarte mare, ungurii fiind dezolați, pentru totdeauna, de pierderea vechilor teritorii, care, de fapt, nu le aparțineau, negând, cu obstinație, acel Tratat de Pace de la Trianon, considerându-l nevalabil, nu ca un eșec al lor, de care doar ei sunt vinovați.

Desigur, este cât se poate de clar că Ungaria, după Primul Război Mondial, devenită, peste noapte, „republicană" și „antantofilă", sub acea mască „europeană" și „democratică", se considera „marea nedreptățită a războiului mondial". Era momentul în care Ungaria încheia, cu Lenin, un tratat care prevedea „o graniță comună cu URSS în Carpații Păduroși și Orientali". În grabă, contele Karoly autorizează înființarea acelui Partid Comunist Ungar și-l cheamă, de la Moscova, pe Béla Khun, care mobilizează Armata Roșie a Republicii Ungare a Sfaturilor, atacând, în luna aprilie 1919, România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918. Învinsă, Armata Roșie ungară a fost urmărită, de Oștirea Română, până la Budapesta, capitala ungară fiind ocupată.

De atunci, după acele țipete determinate de semnarea tratatului la 4 iunie 1920, „Nem! Nem! Soha!" („Nu! Nu! Niciodată!"), Parlamentul ungar a declarat, 4 iunie, „zi de doliu național", iar România fiind considerată, de ei, „principalul nostru dușman". În ura lor, după înființarea acelor „brigăzi de luptă" pentru „învierea Ungariei Milenare", Ungaria schimbând, din nou, cojocul, devenea fascistă, sub acel drapel de luptă înmânat de arhiducele Iosif de Habsburg, moștenitorul tronului, cu urarea: „Doresc ca acest drapel să-l împlântați, cât mai curând, pe crestele Carpaților Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaților Nordici și să-l duceți, cât, mai glorios până la Adriatică!". Numai că pofta și-au pus-o în cui! Însă, începea „planul agresării la pace a României", ei, oficialii unguri, cerând dezmembrarea ei. Asta o face Ungaria de atunci până azi!

La 15 decembrie 2002, 40.00 de iredentiști și revizioniști, deplângând „amputarea Ungariei prin Tratatul de la Trianon", deplângându-i pe ungurii din Slovenia, Slovacia, România, Serbia, Croația, Ucraina, în Piața Ezsebet, apoi în fața hotelului „Kempinski", învățând o istorie cam după ureche, urlau, cu ochii ieșiți din orbite: „Să piară Trianonul!". Repetenții la istorie, ei, cei care, de la Trainon încoace, „refuză să recunoască până și suveranitatea statelor succesoare, mereu formulând pretenții exagerate".

Considerând 1 Decembrie 1918 și Tratatul de Pace de la Trianon „o traumă greu de suportat", ei continuă să fie posedați de visul, imposibil, al refacerii Ungariei Milenare. Lor, acum, peste timp, le vom aminti și de acel moment în care, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, „tătucul" Stalin răspundea presiunilor, insistențelor și cererii lui Rakosy, ajuns la Moscova, cu jalba-n proțap: „Transilvania, pentru vecie, este a României!". Și vom mai adăuga aici și cuvintele diplomatului Nicolae Titulescu, adresate, în anul 1935, contelui Bethlen: „Dacă, însă, e vorba ca, prin minorități, să ajungem la revizuire, vă repetăm: nu, niciodată!". Așa că, acei îmbătați de visul reînvierii Ungarie Milenare, pe la Budapesta, prin localități din Harghita și Covasna, azi țipă, ca mușcați de șarpe, „Moarte Trianonului!", să bage bine la cap. Răspunsul e unul: NICIODATĂ! Acest adevăr, fundamental, trebuie cunoscut, și de „Gruparea de gherilă pentru Ținutul de Sud", și de „Mișcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate", și de Tórócskai László, liderul acestei mișcări antiromânești din Ungaria, și de premierul Viktor Orban, și de oficialitățile ungare care au boicotat Ziua Națională a României din acest an, 2016, și de Csurka Istvan, președintele Partidului Vieții și Dreptății Maghiare, partid iredentist, xenofob, ultraextremist, și de Vona Gabor, șeful „Jobbik"-ului, și de Tinerii Maghiari din Ardeal (EMI), și de Legiunea Secuiască, și de Societatea Trianon, și de Consiliul Național al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), și de Consiliul Național Secuiesc (CNS), și de Partidul Civic Maghiar (PCM), și de UDMR!

Oare să te mai miri că Marko Bela, pe atunci vicepremier în Guvernul României și președinte al UDMR, în cadrul unui discurs, de Anul Nou, difuzat, în mai toată mass-media românească, într-un moment în care, în județele Harghita, Covasna și Mureș, se vorbea despre comentatul referendum pentru autonomia teritorială a așa-zisului Ținut Secuiesc, ataca, grosolan, articolul 1 din Constituția României, Legea fundamentală a țării? În acea alocuțiune, tocmai de Anul Nou, Marko Bela susținea că „Vor fi șterse granițele trasate între noi. Mult așteptata modificare a granițelor va fi reală". O spunea un senator din Parlamentul României și un vicepremier în Guvernul de la București, nu în cel de la Budapesta!

Se știe, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, „revizionismul horthyst își vedea realizat, în parte, visul de refacere a Ungariei Mari." Era, într-un fel, o revanșă a Ungariei, care se considera „nedreptățită" prin, cum spun dușmanii României, „diktatul de la Trianon", „revendicarea Transilvaniei rămânând pe primul plan al preocupărilor politice ale Ungariei". Într-o scrisoare trimisă lui Hitler, Horthy Miklos preciza: „Stăpânirea Carpaților este pentru noi o problemă vitală, Ardealul este singura fortăreață naturală a Europei și va fi spre binele Germaniei, dacă va fi în mâini sigure!", lingușindu-i mereu pe conducătorii Axei Berlin-Roma.

Pentru ei, 1 Decembrie, Ziua Națională a României, este ca un spin în ochi, precum un cui sâcâitor în talpă de fiecare dată. Cu gândul la refacerea coroanei Sfântului Ștefan, cu o Transilvanie majoritar românească, conform recensământului din anul 1930, revizioniștii unguri organizează, la Cluj, „Liga Revizionistă Maghiară", iar în iunie 1945, într-o cuvântare ținută la Moscova, Matyas Rakosy declara: „Problema Ardealului este una bolnăvicioasă", în timp ce trei partide (Comunist, Social-Democrat și Plugarilor) cer Moscovei, printr-o scrisoare, acordarea independenței Ardealului, dar… în componenta URSS, în pofida acelei scrisori a lui Alexandre Milerand din 1920, vizând respectarea granițelor stabilite la Trianon, la 4 iunie aceleași an. Cu toate că sovieticii recunoșteau că „teritoriul României a fost mutilat brutal", prin Diktatul de la Viena, la 9 aprilie 1946, cu prilejul primirii delegației ungare, de către I. V. Stalin și V.M. Molotov, ministrul ungar de Externe, Janos Gyöngyösi, propunea ca o parte a Ardealului să fie trecută la Ungaria, Molotov susținând această propunere. Iată că bătălia Ungariei pentru Ardeal, pentru „Ardeal, sufletul nostru românesc", vatra noastră, din totdeauna, a românilor, „idealul pentru care s-au sacrificat atâtea generații de români", continua. Iar Unirea era contestată de Ungaria. Zadarnic se plâng mereu ungurii cât a pierdut Ungaria după Primul Război Mondial, iar Viktor Orban i se închină azi Moscovei, sperând că, printr-o minune, doar-doar, cândva va avea loc reviziunea Tratatului de Pace de la Trianon. Asta le era și speranța, în august 1952, când același I.V. Stalin făcea cadou ungurilor din România Regiunea Autonomă Maghiară, „sperând să aibă loc o distrugere a României, sub Crivățul pasiunii nestăvilite", uitând, cu totul, din păcate, de luna august 1919, când, după atacul hoardelor lui Bela Khun asupra tinerei Mari Românii, oștenii Armatei Române, conduși de generalul Gheorghe Mărdărescu, au înălțat Tricolorul și opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta, când au fost anihilate, și Republica Sfaturilor Roșii, și probolșevismul, și profascismul unguresc.

Prea uită ei, din păcate, că noi, românii am plătit cu sânge și suferințe milenare dreptul la o țară unită, la un Stat Român unitar, național, indivizibil! Prea uită, încă o dată, din păcate, că pe acolo, pe unde vor ei azi o altă Ungarie Mică în inimă de Românie, prin Harghita și Covasna, din pământul acesta al vetrei românești au ieșit, la iveală, pentru a le bate obrazul, cele 34 de cetăți și peste 30 de tezaure dacice. Asta, tocmai acolo, în secuime! Acest adevăr nu-l împiedica pe unul, insul numit Samuel Anderson, să declare, cu acea specifică emfază: „Noi dorim ca, după data de 1 iulie 1991, să vedem, în toate aceste județe ale Transilvaniei, cum flutură, falnic, drapelul unguresc (…) România a furat Ungariei aceste județe, iar acum a sosit timpul să se facă dreptate și Ungariei și să-i fie restituite!". Declarație revizionistă întru totul.

Din 1920 încoace, de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, „diplomația papricașului autonomist" a suferit, mereu, eșecuri usturătoare. Dar de învățat, revizioniștii n-au învățat nimic. Chiar un fost președinte al Ungariei, de după 1990, Arpad Göncz, afirma că „Națiunea ungară are dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal (…) și nu va exista nicio generație ungară care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric", iar pentru asta „națiunea ungară este gata să ia arma în mâni, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și până și viața în această luptă. Fără Transilvania nu există statul ungar (…), nici viața maghiară." Iar un fost ministru de Externe și prim-ministru al Ungariei, Gyula Horn, îi încuraja și el, în nesăbuința lui, pe separatiștii doritori de autonomie teritorială în Ardeal. Să nu mai amintim de Viktor Orban, primul ministru și președinte al FIDESZ, care și el declara: „Transilvania este parte a spațiului vital al Ungariei în Bazinul Carpatic (…) Autonomia teritorială este o prioritate pentru comunitatea maghiară din Transilvania."

Din păcate, ei, acești dușmani ai României, nu au auzit încă acel adevăr rostit prin versurile despre Ardeal: „Al nostru e pământ din vechi pământ / Și sânge din latinul nostru sânge. / E trup și os din osul nostru frânt…"

De fiecare dată, la 1 Decembrie, Ziua Națională a României (și nu numai!), ei se manifestă zgomotos și vizibil, cu acea știută ură și dușmănie dovedite, uitând până și spusele diplomatului Nicolae Titulescu: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…) Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta; Ardealul e inima României geografice." N-au aflat asta încă, nici Sogor Csaba, senatorul udemerist care, cu ani în urmă, pura doliu, prin Parlamentul României, tocmai de 1 Decembrie, Ziua Națională, nici Viktor Orban, premierul ungar, nici oficialii de la Budapesta, care au boicotat marea sărbătoare a românilor, nici Kelemen Hunor, nici Marko Bela, care, recent, la Cluj-Napoca, se manifestau împotriva acestei sărbători naționale.

Lor, acestor nemernici, le mai amintim, o dată, versurile poetului Traian Dragoș, despre ai noștri strămoși, înaintemergători, cei care, „Veșnicind, prin luptă, litania, / Vor striga să audă și cerul: / E-a noastră, pe veci, Transilvania!"

Lasă un comentariu