Andrei Mureșanu (1816 - 1863) (II)

Eminescu i-a închinat lui Andrei Mureșanu în poezia Epigonii o strofă în a căror versuri este evocat în ipostaze romantice cu gesturi titanice.

„Mureșanu scutură lanțul cu a lui voce ruginită

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită."

O altă ipostază a eroului romantic este orfismul.

„Chiamă piatra să învie ca și miticul poet,

Smulge munților durerea, brazilor destinul spune"

Bogat spiritual prin bogăția de idei a poeziei sale „ca un astru ce apune" încheind cu două metafore semnificative ce-l caracterizează:

„Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet."

Poetul ardelean Andrei Mureșanu a preocupat pe Eminescu, a văzut în el un erou național, un personaj de referință al deșteptării neamului într-o îmbinare de uman și mitologie, totul transpus într-o manieră romantică.

Astfel lui Andrei Mureșanu i-au fost închinate trei variante de poeme dramatice elaborate în anii 1869-1871-1876, foarte semnificative, dar niciuna din variante n-a fost dusă la desăvârșire.

În prima variantă și a doua, tabloul dramatic se desfășoară într-un peisaj montan de o sălbăticie romantică: „stânci surpate", „brazi agățați de vârfuri de stânci" unii frânți și răsturnați de vijelii și torente.

Turnul vechi și negru al bisericii unui sat ale cărui ruine încă fumegânde susțin simbolic sensurile naționale și istorice din monologul lui Andrei Mureșanu așezat pe trunchiul unui copac răsturnat. Asupra întregului plan se revarsă o lumină galbenă de lună. Mureșanu gândește chinuit de durere la soarta mereu amară a neamului său. Preocupat de ursita propriului popor, eroul scrutează viitorul asemeni lui Faust. Viitorul este văzut asemenea unui șuvoi care nu se oprește.

Poetul profet descinde din mitologia românească în istorie pentru a arăta sensul dezvoltării ascendente. În monologul său Mureșanu dezvăluie sensul divin de dăinuire în eternitate a națiunii române.

„Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,

Românul stă în locu-i, ca muntele de fier,

Și-n planul Eternității, românii-s un popor

Cum e un soare numai prin mările de nor,

Cum e-un principiu numai în firele adânci;

Cum sunt în fundul mării tari creștete de stânci"

Dăinuirea în eternitate a națiunii este redată prin imagini relevante, din regnul mineral alege duritatea rocilor și metalelor, din lumea cosmică alege soarele și mai departe analogia merge în stâncă.

„Cum sunt în fundul mării tari creștete de stânci"

Poetul ardelean, profet al Luminii, înfruntă, în numele viitorului strălucit al poporului său anul revoluționar 1848 și susținut de Geniul Luminii învinge forțele întunericului și intonează în tabloul final imnul deșteptării neamului său.

În varianta a doua (1871) Eminescu abandonează imaginea lumii armonioase și vizionarismul entuziast al începuturilor. De altfel, făcând referire la prima variantă, poetul făcea următoarea mărturisire:

„Am scris-o într-o vreme când sufletul meu era pătruns de curățenia idealelor când nu era rănit de îndoială. Lumea mi se prezenta armonioasă cum i se prezintă oricărui ochi vizionar, netrezit încă, oricărei su-biecvități fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale."

Variantele din anii 1871 și 1876 se îndepărtează tot mai mult de imaginea poetului pașoptist, conturând un personaj mitic, un suflet dilematic sfâșiat de îndoieli ce oscilează între credință și blestem, un personaj puternic influențat de gândirea lui Schopenhauer, fapt semnalat de Ioana Em. Petrescu în Eminescu - Modele cosmologice și viziune poetică, (Editura Minerva, București, 1978, p. 28).

„Poetul luminii a devenit acum un suflet dilematic, sfâșiat de îndoială, un spirit care dezvăluie, schopenhauerian răul, ca pârghie a existenței, un revoltat care mai hrănește, totuși, speranța unui destin eroic pentru neamul său.

Oscilând între Dumnezeu și Satan, între credință și blestem, Mureșanu e un spirit torturat, atins de «suflarea veacului» dar mântuit totuși, în cele din urmă, de sentimentul apartenenței sale la o comunitate națională greu încercată, nu însă învinsă."

Din regnul vegetal, o metaforă simbol l-a obsedat pe Eminescu, aceea a stejarului aflat în ghinda care va crește fără obstacole sau înfruntând orice obstacol.

„Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,

El îmi arată planul adâncei întocmele

Cu care-și mișcă sorii în sâmburul de ghindă

E un stejar - Cum, dânsul din proprii rădăcine

Din planul vieții sale ascuns în colțu-obscur

Își crește trunchiul aspru - așa poporul meu,

În tine e puterea-ți și pieirea-ți."

În ultima variantă (1876) nu se mai fac aluzii la istoria Ardealului, meditația eroului se transformă în întrebări neliniștitoare asupra condinției umane. Indicațiile de cadru sunt de esență romantică.

„Mureșanu singur într-o pădure/ Pe o muchie de deal o biserică veche c-un turn de piatră/ Noapte, lună."

Spațiul este marcat de însemnele vechimii timpului în orologiul din turnul vechi de piatră în care se zbate miezul nopții.

 „În turnul vechi de piatră cu inima de aramă

Se zbate miazănoaptea... iar prin a lunei vamă,

Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies;

Și somnul frate-al morții, cu ochii plini de eres,

Prin regia gândirii neînființate trece

Și moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece..."

Gândirea eroului este frământată de marile întrebări în legătură cu problemele vieții, ale morții, ale suferințelor umane.

„Viața noastră împlinește oare vreo solie în lume?

Cu ce scop sacrificăm ființa noastră pe altarul omenirii?

Gândul nostru, simțirea noastră, sunt oare ele în stare să ușureze cu ceva mizeria comună a omenirii? Sau totul este decât o imensă zădărnicie încât să se spună despre om, că-i visul unei umbre sau umbra unui vis?

Care-i pârghia lumii, care este sufletul ei?

Este Dumnezeu, este binele? Este răul?"

Mureșanu face singur filosofia vieții care e pesimistă având la temelie răul, egoismul, lupta oarbă pentru existență.

„Spre vecinică-mi împlinire... Și în urechi îmi bate

Că sâmburele lumii, e eterna răutate!"

În tabloul al II-lea Mureșanu în postura de anahoret lângă o mare cu stânci pe țărmuri și insule risipite este dominat de magia Regelui Somn. Un castel pe jumătate năruit se vede în fundal. Peisajul se transformă într-un spațiu oniric cu întinse întinderi marine, o vegetație luxuriantă de flori, arbori și multe fructe.

„Se leagăn visătorii copaci de chiparos

Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos

În ape... iar prin crenge de-un verde adânc de jale

Se oglindă-n apa albastră de aur portocale"

Viziunea unește peisajul marin cu cel al pădurii într-o atmosferă a înserării. În acest cadru romantic se întind umbre mitologice străbătute de reminiscențe dacice. În noaptea clară codrul învie la sunetul cornului de aur al Regelui Somn, care trezește duhurile apelor și ale codrului. Acest corn de aur ne amintește de virtuțile magice ale cornului lui Decebal.

„Căci la sunetul de corn

Toate-n viață se întorn"

La ferestrele castelului Mureșanu zărește imaginea iubitei:

„Oh, vino iarăși, ca să te strâng la piept,

Copil cu păr de aur și ochiul înțelept...

O, tu! Cum ești frumoasă, cum te cobori din stele

Mizeria-mi s-o cauți și dorul vieții mele"

Împreună urcă într-o luntre trasă de lebede plutind prin peisajele luxuriante ale Somnului dăruindu-se voluptății cântecului și armoniei cosmice. Ovidiu Papadima în Ipostaze ale iluminismului românesc (Editura Minerva, București, 1975, p. 351) justifică alegerea personajului de către Eminescu în persoana lui Mureșanu ca un simbol a ceea ce îl frământa în anii tinereții sale romantice, când și poezia îi cerea un erou romantic.

„Eminescu și-a făurit personajul care îi trebuia ca simbol a tot ceea ce îl frământa atunci la vârsta adolescenței, în anii în care Unirea Principatelor ajunsese un vis frumos ce se pierdea în trecut după un deceniu al dezamăgirilor. Tânărul Eminescu era romantic, poezia lui își cerea un erou romantic și l-a construit din ceea ce puțin îi dăruia lirica lui Andrei Mureșanu și din ceea ce foarte mult se frământa în sufletul și în geniul lui de atunci."

Lasă un comentariu