După o viață în care și-a condus haita, bătrânul lup dădea semne de oboseală. Faptul că nu mai avea forța de altădată îi crea tot felul de probleme, cea mai mică fiind asigurarea hranei. Asta nu-l mai interesa în mod special, oricum i se oferea ce era mai bun… De fapt, îl deranja mai ales că autoritatea îi zboară asemeni prafului în bătaia vântului de primăvară. Am zis praf ? Poate nu m-am exprimat bine… Mai degrabă lupul bătrân simțea că scapă puterea printre labe și nu înțelegea de ce. Nu el ținuse haita unită? Nu el băgase frica în animalele hulpave? Nu el urlase atunci când lupilor tineri le înghețase sângele? Și, mai ales, nu el îi învățase pe lupii tineri să se lupte? Și, atunci, de ce nu mai e bun? Mergea în fruntea haitei, dar simțea că este dat deoparte. Făcea ochii roată și vedea că alții vor să-i ia locul. Dintre toți, unul mârâia mai tare. Era un lup bine făcut, energic, care știuse să-și facă prieteni de teapa lui în haită. Ceilalți îl acceptaseră pentru că le era frică. Sau pentru că nu țineau neapărat să fie șefi. Le plăcea așa, să le fie bine fără să iasă în evidență.
Seara, când să urce un munte, bătrânul lup simți că i-a venit sfârșitul. Se auzi doar un șuier. Lupul cel tânăr, pe care el îl crescuse, veni pe la spate și-i înfipse colții în beregată. Reacționă cu o forță de care nu se mai credea în stare. Tot ce își dorea acum era să amâne sfârșitul.
Povestea de mai sus se referă la animale. La oameni mai intervine perfidia, răzbunarea și plătirea polițelor. Mai devreme… sau mai târziu.
(Din volumul „Sub mantia smereniei", apărut la Editura Vatra Veche)
