Cartea dr. Florin Țene - „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor", cu un „Cuvânt înainte" de pr. Amfilohie Brânză și o postfață de Mircea Gălățean, apărută la „Casa Cărții de Știință", Cluj-Napoca, 2016, poate fi considerată un adevărat eveniment editorial al anului.
Acest mucenic neînfricat, creștinul profund, care a urcat Golgota suferinței, ca izbăvire, poet al închisorilor („simbioză literară între imn, elegiac și baladesc"), și-a dus tinerețea „ca o Cruce", jertfindu-se hristic. Din păcate, iată că, după atâția ani, 65 de la plecarea lui din această lume a suferințelor, este, din nou, pus la zid. Prin absurda Lege 217/2015, antiromânească, anticonstituțională, antidemocratică, antieuropeană, alături de alte mari personalități ale culturii noastre - Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Emil Cioran, Petre Țuțea, Nichifor Crainic și mulți alții care au trăit în „Gulagul românesc" - este considerat, conform stupidei legi, „legionar", poezia lui nu poate fi publicată, iar numele lui nu trebuie pomenit în public, nici să poarte măcar denumirea unei străzi! Adepții „războiului între lumină și întuneric", între „Dumnezeu și diavol", mai pun, o dată, la zid, cele mai de seamă personalități ale culturii noastre. Mai lovesc, încă o dată, tocmai memoria celor care au suferit cumplit sub ideologia politică a „obsedantului deceniu" din „era ticăloșilor", umplând temnițele comunisto-staliniste cu intelighenția românească. Inși fără Dumnezeu, după 23 august 1944, au umplut temnițele României cu acești oameni care, „până la capăt, și-au mărturisit credința strămoșească în cele sfinte, cu acel curaj", cu acea demnitate care i-au iritat, la culme, pe călăii vremii. Majoritatea tineri, prigoniți de cei care doreau „să-i ucidă sufletește și trupește", ei au fost sfeșnice „luminând în negura de atunci."
Unul dintre cei incomozi regimului politic al unei dictaturi interne, românești, apoi celei aduse de sovietici, impuse cu tancurile Moscovei, după 23 august 1944, a fost și tânărul student basarabean - Valeriu Gafencu, numit, de Nicolae Steinhardt, „Sfântul Închisorilor". Unsprezece ani a fost purtat Valeriu Gafencu prin Gulagul românesc, de la Aiud la Galda de Jos, Pitești, Târgu-Ocna, locul unde „a luat sfârșit alergarea lui pământească", a celui „pus în lanțuri, la 20 de ani, cel în care - cum spunea fratele lui de suferință - Ioan Ianolide - „gândea, zâmbea, trăia și biruia Hristos: Valeriu Gafencu."
În odioasele închisori de la Aiud, Gherla, Jilava, Pitești, Sighetul-Marmației, Balta Albă, Târgu-Ocna, ei, marii intelectuali români ai vremii, au simțit ororile dictaturii, ale sistemului totalitar, concentraționar românesc. Ei, acei „purtători de Cruce" în temnițele iadului comunist, intelectuali de seamă, au devenit, într-adevăr, „raze alese ale Împărăției lui Dumnezeu", prin lupta, credința și jertfa lor, în multe cazuri.
Prin cartea „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor", autorul, dr. Florin Țene, și-a propus „Metanonia lui Valeriu Gafencu în universul carceral românesc, de la tânărul mirean la „Sfântul Închisorilor", cuprinzând „frământările sufletului", ale unei vieți „scurte, dar plină de har (…), devenind o Cruce liber asumată, după chipul lui Hristos." „Exemplul său moral și jertfa lui hristică au fost un far de lumină în noaptea zbuciumată a războiului și a comunismului, a ateismului care doreau uciderea lui Dumnezeu…".
Om cu viață sfântă, studentul basarabean Gafencu „a ales calea grea a răscumpărării jertfelnice a păcatelor și mântuirii creștine de sub marea întunericului și a bolșevismului."
Născut în anul 1921, într-o familie dintr-o localitate din inima Basarabiei - Sângerei, nume de la copacul „Sângerel" -, după școala primară devine elev la Liceul „Ion Creangă" din Bălți. Din „seva Basarabiei și-a tras tot sângele românilor căzuți pentru țară." A venit, ca un trăsnet, și furtul bolșevic, prin notele secrete, ultimative, ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în urma dictatului sovietic din iunie 1940. Vine și despărțirea lui de Basarabia. Tatăl lui îl conduce până pe malul Prutului, la graniță. Cu familia nu s-a mai văzut niciodată! Tatăl lui, „arestat de NKVD, ca agitator și naționalist român, dus dincolo de Cercul Polar", avea să moară în ghețurile nesfârșite ale Siberiei. Student, în anul 1941, la Facultatea de Drept și Filosofie a Universității din Iași, este arestat și condamnat, la 25 de ani de muncă silnică, deoarece era unul dintre conducătorii Frățiilor de Cruce din Mișcarea Legionară. În proces a fost apărat de vestitul profesor de drept civil - Constantin Angelescu, susținând: „Valeriu Gafencu este unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice." Sub dictatura antonesciană, mai întâi, apoi sub cea bolșevico-stalinisto-comunistă, și-a ispășit condamnarea la Aiud (1941-1949), apoi în închisorile din Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu-Ocna (1949-1952), ca „adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenției, torturile și bolile întărindu-l duhovnicește." A scris poezii, care se cântau în celule, iar azi se cântă în biserică.
Cel care vedea „suferința ca o izbăvire", urcând pe „Via Dolorosa", cel „răstignit pe crucea regimului concentraționar românesc", Valeriu Gafencu - „Sfântul Închisorilor" era și un „poet al închisorilor" în acest tragic gulag românesc. Ca și alt mare poet - Radu Gyr, autorul poeziei „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", pentru care a fost condamnat la moarte, sentința fiindu-i comutată la închisoare pe viață -, prin poeziile lui din închisoare, Valeriu Gafencu, prevestindu-și „moartea mucenicească întru Hristos", poartă „mesajul creștin, eliberator și mântuitor", cu acele rădăcini „în imnul bizantin", conform „cântărilor corurilor liturgice din primele secole ale creștinismului: „Vă cheamă Domnul slavei la lumină, / Vă cheamă mucenicii-n veșnicii, / Fortificați biserica creștină / Cu pietre vii, zidite-n temelii. / Să crească-n inimile voastre / Un om născut, din nou, armonios, / Pe sufletele voastre să se-mplânte / Pecetea Domnului Iisus Hristos." („Imnul Învierii"); „Mi-s ochii triști și fruntea obosită / De-atâta priveghere și-așteptare, / Mi-e inima bolnavă, istovită, / De grea și îndelungă alergare / Și plânge ca o pasăre rănită, / Când ochii mi-i închid și cât în mine, / Puteri să sui Golgota până sus, / O voce, un ecou din adâncime / Îmi spune blând: Viața e Iisus"; „Sub crucea grea, ce mă apasă, sânger / Cu trupu-ncovoiat de neputință, /Din când în când din cer coboar-un înger / Și sufletul mi-l umple cu credință; / M-apropii tot mai mult de biruință." („Trăiesc flămând").
Valeriu Gafencu credea în acea „înălțare a sufletului", ca „un învingător în fața porților iadului", poezia lui fiind „ca un izvor de munte", „cristalin și năvalnic", cu acea dragoste de oameni și credință dumnezeiască. „Îmbrăcat în haină albă, / Să mă duc la Dumnezeu", Valeriu Gafencu știa că „suferința și moartea duc omul pe calea mântuirii": „Pe fruntea mea senină mâna-Ți pune / Și cheamă-mă, încetișor, pe nume, / Cum Ți-ai chemat prietenul din groapă. / Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă. // Pe umeri mă apasă, greu, o cruce / Și sânger… Dă-mi putere s-o pot duce, / Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viță, / Să simt pulsând viața în mlădiță.". („Un gând smerit"); „Chinuiți și-nfometați, / Înfruntăm urgii, / Stăm crucificați, / Transformați în torțe vii. // Se smulge neamul din suferință, / Nădejdea și-o ridică la Cruce, / Mihai Arhanghelul azi îl duce / Năvalnic spre marea biruință. / Din zbuciumul și suferința noastră / Se-nalță-n zarea albastră / Ca o catapeteasmă-n sărbătoare." („Imnul biruinței").
Cel al cărui tinerețe a fost o Cruce, cu o jertfă a vieții „îndreptar la spovedanie", în anul 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu-Ocna, „într-o stare foarte gravă, cu diagnosticul: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană". Se apropie sfârșitul pentru omul „jertfirii de sine", specifică „marilor trăitori ai ortodoxiei". Un coleg de detenție și de celulă, Victor Leonida Stratan, a primit un pachet cu streptomicină. O raritate în acele timpuri. Văzându-l atât de grav bolnav, acesta i le oferă lui Valeriu Gafencu. Veleriu Gafencu le primește, atât de bolnav fiind, dar hotărăște să le cedeze pastorului Richard Würmbrand, trecut la ortodoxie, aflat, și el, într-o stare gravă. Medicamentele i-au salvat acestuia viața. Valeriu Gafencu va fi luat la Părintele Îndurărilor. Würmbraud ajunge în SUA, devenind senator. „După momentele de rugăciune, la 2 februarie 1952 le cere colegilor de suferință să-i procure „o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă", care să fie pregătite pentru moartea lui, sugerând chiar și data. După rugăciunea transfigurată, la 18 februarie 1952, Sfântul Închisorilor a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul!".
