Dacă mai deschideți din când în când, cumva, o carte de istorie a românilor, veți găsi între primele ei pagini însemnări despre vremuri încărcate de glorie, de măreție, de fală, de bărbăție, de dragoste adevărată față de neam și țară, de frățietate, de jertfă. Pentru că pe-atunci, în cea vreme-ndepărtată, un Zamolxes ne învăța legile adevărului și ale dreptății și că noi suntem asemenea zeilor, nemuritori, marele Burebista că tăria unui neam stă în unirea lui în jurul conducătorului, Decebal, crucea neamului acestuia, că veșnicia faptelor noastre cele mari sunt de-acum săpate în carnea Columnelor, semănate de-acum cu lacrimi și sânge de-a lungul și de-a latul moșiei noastre, Mircea, că tot și toate trebuiesc făcute cu adâncă chibzuială și înțelepciune, Stefan cel Mare, că neatârnarea țării se ține cu nenumărate lupte, cu jertfă, sacrificiu și credință în Dumnezeul nostru cel iertător, Mihai, că în norocul unei clipe sorocite se face istoria cea mare și adevărată, Avrămuț, că idealul și speranța unei nații adună și îmbărbătează masele, Cuza, că doar unirea tuturor face puterea cea trebuincioasă a schimba lumea.
Fără ei, fără gândul și faptele lor mărețe am fi și-acum pleava lumii, purtată de vântul istoriei, inși fără modele de urmat, fără idealuri, speranțe, aduceri aminte.
De-a lungul întregii noastre viețuiri, aici, în cuibarul veșniciei, noi n-am făcut altceva decât să ne tot unim în jurul unui bărbat cu drag de neam și țară, în jurul unei idei, să ne lățim moșia strămoșească până în granițele limbii sale, să luptăm mereu și mereu pentru apărarea neamului și a țării, pentru sfânta și jertfelnica neatârnare. Și mai întotdeauna hulpavii noștri vecini ne-au împuținat în nenumărate lupte, ne-au dezbinat și ne-au împărțit moșia,
ne-au ars-o, ne-au furat-o, ne-au secătuit-o, ne-au vlăguit-o de oameni, de bogățiile câmpului, de comorile pâmântului. Dar de fiecare dată ne-am ridicat din țărâna umilinței și a deznădejdii, ne-am îmbărbătat, ne-am adus aminte de toți înaintemergătorii noștri știuți, pomeniți și ținuți mereu aminte în fânâna sufletului nostru ca leac vindecător a toate relele acestei lumi și așa am ajuns, de fiecare dată, iarăși ce-am fost.
Iar dacă mă gândesc că noi suntem aici de-odat' cu lumea, că am fost cap de neamuri pentru alții dimprejurul nostru, că strămoșească noastră moșie se întindea până dincolo de soare-răsare și soare-apune, că limba noastră cea bătrână, datinile, obiceiurile, portul, le întâlnim și-acum prin largul lumii, mi se umple sufletul de bucurie, de fală și mărire. Acum însă, cu o moșie doar cât o țandără din ce-a fost odată marea noastră împărăție, cu neamul dezunit și dezbinat, cu hoți, lași și trădători cum n-am avut niciodată atâțea în jertfelnicul nost' neam, când suntem fără conducători de nădejde în urma cărora să ne înșiruim toți pentru a-i da țării speranțe și putere pentru a o face de neînvins, mă cutremur și mă înspăimânt la ce ne putem aștepta.
Se pare că Dumnezeu ne-a luat mințile lăsându-ne în plata noastră, ori poate ne pedepsește pentru grelele păcatele de-acum, că prea ne-am întinat în glodul nemerniciei, al lașității noastre, al avariției, al minciunii, uitând cu totul de cele sfinte, de suflet, de nemurirea lui, de neamul di-mpreună cu care suntem trăitori aici, în Grădina Maicii Domnului, pe care am început să o vindem, să o furăm, să o pustiim.
Suntem atât de mici în tot și toate, în gând, în simțire, în fapte, am schimbat dragostea cu ura, adevărul cu minciuna, curățenia cu întinarea, toate numai pentru mărirea noastră și nu a lui Dumnezeu, a neamului și-a țării.
Vor veni vremuri grele tocmai pentru a ne arăta câte încă le-am pierdut, pentru a ne căi și a cere cu smerelnicie iertare și poate doar atunci când vom fi iarăși uniți, drepți și cu dragoste spre toate cele sfinte din ceresc și pământesc, vom fi iarăși mari și puternici în fața lumii, putând a ridica în fală și mărire buna noastră Maică, România.
Dă, Doamne, să apucăm și noi din dulceța acelei vremi ce va să vină!
