Azi, 1 aprilie - „Ziua Naţională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie"
„Peste sate se abătuse teroarea bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi, acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă (…).
(…) Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierzaniei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat duhul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe…"
Fragmentul de mai sus face parte din volumul Dincolo de cuvintele rostite (Editura obştească „Vivacitas", Hliboca, 2004) al profesorului Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), martor ocular şi supravieţuitor al uneia dintre cele mai cumplite atrocităţi din istoria neamului românesc: masacrul de la Fântâna Albă (Bucovina), din 1 aprilie 1941.
REMEMBER! Când, în iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi Basarabia, aceste teritorii, locuite de aproximativ trei milioane de români, au fost imediat ocupate de Armata Roşie şi NKVD. Toţi cei care aveau rude în România erau consideraţi „trădători de ţară". După ce, în februarie 1941, peste 300 de români din nordul Bucovinei au fost ucişi şi aruncaţi în apele îngheţate ale Prutului în urma încercării de a trece graniţa în România, în acelaşi an, la 1 aprilie, chiar de Paşti, un grup de peste 3.000 de locuitori ai satelor de pe valea Siretului s-au îndreptat, într-o coloană paşnică, spre noua graniţă sovieto-română, purtând un steaguri albe, cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină, încercând să se refugieze în România, după ce li se promisese că pot trece fără probleme. În apropiere de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varniţa, grănicerii au deschis focul şi au tras din plin, ucigând copii, bătrâni, femei, aruncându-i, apoi, în gropi comune, peste care au turnat var stins. Unii au fost îngropaţi de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi şi spintecaţi cu sabia. Autorităţile de la Moscova au trecut genocidul sub tăcere, raportându-l drept „un incident minor", în care un grup restrâns de persoane a încercat să treacă fraudulos graniţa. După masacru a urmat o amplă acţiune de represalii, în noaptea de 12 iunie 1941 mii de români fiind ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan, iar în anii de după război au urmat alte zeci de mii de deportări din Basarabia şi din nordul Bucovinei. (sursa - Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina).
În prezent, localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul Ucrainei. În memoria celor căzuţi în masacrul din 1 aprilie 1941, în incinta Mănăstirii Putna a fost ridicată şi sfinţită o troiţă. Ceremonialul religios a avut loc în 2011, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la tragicele evenimente.
„Ziua Naţională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie" a fost instituită de Parlamentul României prin Legea nr. 68/2011.
