Numeroase au fost, din păcate, scrântelile unor inşi, oameni doar ca înfăţişare, care m-au întristat profund. Care m-au îndurerat, pur şi simplu. Cruzimea lor faţă de animale, prietenii fără grai ai omului, pe care Dumnezeu ni i-a lăsat aproape, să-i iubim, să avem grijă de ei, barbaria de care ei dau dovadă mă revoltă! Relele tratamente pe care le aplică animăluţelor n-am s-o înţeleg niciodată. Pentru că ei, aceşti inşi cu sufletul lor negru, nu se pot numi oameni. Fiare da, dar nu oameni! E plină presa din ultimul timp de asemenea revoltătoare cruzimi.
Căţeluşa de doi ani, din rasa Amstaff, gestantă, a murit, în chinuri groaznice, la marginea unei păduri doljene, spânzurată cu o sârmă. N-a făcut nimănui vreun rău. O cruzime greu de conceput, greu de suportat de orice om cu sufletul curat şi cu mintea întreagă. După microcip s-a găsit şi stăpâna, care dă din colţ în colţ, aruncând vina, încercând să-i prostească pe oamenii legii, pe un cunoscut, căruia ea i-ar fi încredinţat căţeluşa. Acesta neagă, categoric, orice implicare. La descoperirea macabră, tinerii voluntari care au găsit-o, imediat după spânzurarea ei, au constatat că puii încă erau vii şi mişcau! Ce cruzime fără margini! În astfel de cazuri, conform Legii 258/2013, împotriva celui vinovat de rele tratamente aplicate animalelor, li se deschide dosar penal, iar cruzimea faţă de animale se pedepseşte de la trei luni la un an închisoare! Pentru că, oricând, cel în stare să facă aşa ceva, un asemenea individ cu sufletul atât de negru, este în stare să-şi ucidă, cu sânge rece, şi semenul. Numai că aici, pe la noi, legile sunt zilnic încălcate, sfidate, neaplicate din 1990 încoace!
Şi iarăşi te mai întrebi o dată: ce suflet de cărbune pot avea asemenea indivizi? Ce suflet de tăciune poate avea acel derbedeu, un tânăr vlăjgan, un nenorocit, care, cică „se distra", jucând fotbal, lovind, fără milă, un biet pisoiaş care lui nu i-a făcut niciun rău? Dar acel stăpân al căluţului chinuit că nu putea trage, la deal, o căruţă, peste puterile lui, plină cu pietrişul abia scos din albia râului, lovindu-l, sălbatic, cu lopata? Avea el suflet? Dar acea femeie, tocmai o femeie, care aduce pe lume viaţă, care a zidit la parterul unui bloc o căţeluşă gestantă, care urma să fete? Noroc cu celelalte femei, cu suflet, care au salvat căţeluşa şi au cam mătrăşit-o pe individa fără pic de suflet, fără pic de minte!
S-a ajuns până acolo, încât un şef de magazin l-a dat afară pe un tânăr nevăzător, din Cluj-Napoca, deoarece acesta era cu bunul lui prieten, câinele lui de însoţire. Drama tânărului nu l-a impresionat, nu conta decât ambiţia prostească a unui stăpân de magazin, un mai-mare, ajuns prin noroc, al zilei! Ce puţin suflet la un ins care se bate în piept că el e om! Măruntul la suflet chiar nu realiza, oare, că acel superb câine de companie, de mare ajutor unui nevăzător, blând şi înţelegător, este mai inteligent decât zbirul din el, acel intolerant, nedispus să vadă că are în faţă un om fără vedere?! Dacă Bunul Dumnezeu ar fi potrivit lucrurile invers, şi el ar fi fără vedere, ce ar spune?
Eu, care am mai scris pe această temă, nu o dată, am mai multe motive decât alţii să fiu supărat, revoltat chiar, în astfel de cazuri. De 17 ani urc Dealul Viilor 1 Mai (azi Jean Monnet), să-mi văd şi să-mi hrănesc căţeluşii, vreo 15 la număr. Prietenii mei atât de dragi! Ei niciodată nu te trădează, niciodată nu-ţi întorc spatele la greu, la necaz. Ei te iubesc necondiţionat. Mare mi-a fost tristeţea, însoţită de durere, să constat că bucuria mi-a fost umbrită, la 23 decembrie 2015, de împuşcarea superbelor căţeluşe Maşa şi Tiţa şi a blândului Azorel. Au fost luaţi ţintă de nemernici, deşi, la cele opt luni, n-au făcut nimănui vreun rău, aveau cuştile lor, erau zilnic hrăniţi de mine. Mâna blestemată a unui nemernic i-a ucis. Mână care, după blesteme, ar fi trebuit să sece! Şi va seca! Erau câini cu stăpân, bine îngrijiţi, cu adăposturile lor. Cu greu am aflat cam cine-i stăpânul autoturismului de teren, din care s-a tras cu arma, însă n-am putut să-l chem în faţa instanţei, deoarece acel martor discret, care a urmărit scena cruzimii, care a văzut totul, de frica armei ucigaşe, nu depune mărturie! Frica! Frica de cei cu suflet de iască, de tăciune şi cărbune, cu trăire de barbar, de sălbatic, de bestie, în stare să ucidă prietenul fără grai al omului. Nemernici cu o armă în mână, care, în setea lor de sânge, ar fi în stare, în anumite împrejurări, să iasă în stradă şi să mitralieze, fără vreo remuşcare, tot ce le iese în cale. Pentru ei, bunul-simţ, care trebuie să guverneze un om, nu există! Nişte bestii doar cu chip de om. Ei fac de ruşine specia umană! Sub întunecimea barbariei lor, oricând se poate întâmpla acea noapte a minţii din capul lor. Ei i-au ucis pe Maşa, Tiţa, Azorel - bucuriile mele de atunci. Ei au fost aceiaşi, care, cu un an înainte, i-au ucis şi pe Negruţ, Şmecher, Azor, Rex, Bobiţă! Din păcate, toţi mai-marii vremii din instituţiile statului, cărora m-am adresat, s-au spălat pe mâini, precum Pilat din Pont, deşi se ştie, şi încă prea bine, cine are dreptul să poarte azi arme de foc: să zicem vânătorii, poliţiştii, pădurarii. Ei au permise! Ciudat lucru, mama celor trei căţeluşi a fost, şi ea, otrăvită. Am fost întrebat dacă toate aceste cruzimi n-au fost comise dintr-o neghioabă răzbunare. S-ar putea! Patima oarbă a întărâtat fiara din om. Ura! Un munte de ură prăvălit peste nişte căţeluşi.
Un dement, într-un moment de oarbă dezlănţuire, ins cu inimă de putregai, tot acolo, pe acel deal, a otrăvit opt superbi căţeluşi. Gest barbar al celui cu suflet de iască! Din păcate, mulţi uită că aceşti prieteni fără grai ai omului fac parte din familie, de fapt, că sunt de un foarte mare ajutor copiilor, mai ales în cazul celor aflaţi în dificultate, că fac parte din misiuni speciale de foarte multe ori. Azi, când atâţia câini sunt schilodiţi, otrăviţi, ucişi cu sălbăticie, loviţi chiar cu securea, unii spânzuraţi, un rol enorm în salvarea, în protejarea lor îl au asociaţiile pentru protecţia animalelor, şcoala, educatorii, voluntarii, părinţii, toţi cetăţenii. Totul trebuie făcut din iubire, înainte de toate! Oricât de sărac, de necăjit, de hărţuit ar fi românul, om blând şi milostiv, în existenţa aceasta zilnică, chinuită, a dezbinărilor, a răutăţilor, a dezunirilor, el trebuie să aibă suflet pentru prietenii cu patru lăbuţe, fiinţe nevinovate, şi ele lăsate de Dumnezeu pe acest pământ, ai noştri prieteni fără grai. Deci, să-i protejăm! Să-i iubim! Românul milostiv ştie şi acea spusă românească: „Cu bucata mea de pâine, / Am hrănit un om şi un câine!". Dar, cunoaşte, din păcate, şi continuarea: „Câinele mă recunoaşte, / Omul nu mă mai cunoaşte!".
Şi de data aceasta mi-au venit în minte acele înţelepte cuvinte ale unui înaintaş, un gânditor de renume, un învăţat care spunea: „Cine nu iubeşte animalele nu iubeşte nici oamenii!". Un adevăr, rostit de un alt învăţat, devine edificator pentru indivizii care dau dovadă de cruzime faţă de animale, prietenii fără grai ai omului: „Când am cunoscut bine oamenii, am început să iubesc câinii!". Ce cuvinte pline de adevăr!
De pe acel Deal al Viilor 1 Mai (azi - strada Jean Monnet), în cei 17 ani am găsit stăpâni pentru 48 de căţeluşi, care nu au ajuns pe drumuri, n-au fost lăsaţi în stradă!
Din păcate, după cei peste 27 de ani, în ţara asta m-am săturat, până peste cap, de oameni răi, fără suflet. Parcă-s tot mai mulţi de la o zi la alta! Păcat! Nu avea dreptate acel învăţat care spunea că, atunci când a cunoscut bine oamenii, cu răutatea, cruzimea, ura, intoleranţa lor, el a început să iubească câinii?! Acei adevăraţi prieteni de nădejde, fără grai, ai omului!
