(Poveste preluată de la un călugăr din judeţul Vâlcea)
Într-o zi, un zilot pe nume Barabas vede zidul Templului din Ierusalim şi doreşte să meargă în interior, să se roage. Pierduse turma de capre prin deşert, deoarece băuse multă bere şi dormise la umbra unui măslin. Când s-a trezit, a căutat în zadar caprele şi măgarul. Cât dormise, trecuse o furtună de nisip şi, probabil, turma sa se prăpădise. Atunci, a plecat spre Ierusalim să caute un rabin care să-l ajute, ori să se roage la Templu.
Aşteaptă preţ de trei zile, până îi veni rândul la preot, care, privindu-l de sus, îi spuse:
- Barabas, dacă ştii să te rogi la Templu, trei zile şi trei nopţi, în post şi smerenie, vei obţine lucrul pe care-l doreşti.
- Mulţumesc, Rabi, aşa voi face! Shalom!
Apoi, a intrat în templu, şi s-a rugat în prima zi lui Dumnezeu să-i dea un sac de bani. Noaptea, târziu, porţile Templului s-au închis, iar el s-a aşezat în apropiere, lângă drum, să se odihnească. Peste noapte, a trecut pe lângă el o turmă de măgari, şi unul slobozi o balegă, chiar lângă locul unde dormea. Dimineaţa se trezi de mirosul de bălegar, şi spuse:
- Doamne, eu m-am rugat la tine să-mi dai un sac de bani şi tu mi-ai trimis o balegă.
Supărat, merse în Templu şi se rugă din nou, mai cu sârg, dar de data aceasta a cerut numai o pungă de bani. Obosit, seara se odihni în acelaşi loc. Peste noapte, trecu pe drum o cămilă, care se bălegă chiar lângă el. Dimineaţa, se trezi, mirosul fiind insuportabil şi, supărat, spuse:
- Doamne, m-am rugat toată ziua la tine şi mi-am restrâns pretenţia la o pungă de bani şi mi-ai trimis un rahat de cămilă.
Cu puterile scăzute, deoarece nu mâncase de două zile, merse cu greutate în Templu şi se rugă din nou.
- Doamne, te rog, cu cerul şi pământul, să-mi dai măcar o pâine şi un statir, ca să mai am putere să mă rog la tine. Obosit şi flămând, la căderea nopţii se culcă în acelaşi loc, plângând de necazul său. Peste noapte, trecu pe drum un car cu pâine, tras de un măgăruş, care, datorită pietrelor din pavaj şi a gropilor se hurducăia. A căzut din car, din întâmplare, lângă el, o pâine, iar brutarul căruţaş, când s-a aplecat să rearanjeze pâinile, a scăpat din greşeală un statir din aur pe jos, fără ştirea sa. Se îndeplinise oare ruga?!
Dimineaţa, Barabas se trezi cu mirosul de pâine în nări şi, după ce mâncă câteva bucate, şi bău câteva înghiţituri de apă, mai înzdrăvenindu-se, vede strălucind în razele soarelui dimineţii un ban în noroi. Se uită în jur, îl luă, îl încercă în dinţi şi mulţumi lui Dumnezeu spunând:
- Mulţumesc, Doamne, nu-mi trebuia un sac de bani, nici o pungă de bani, ci numai o pâine, să supravieţuiesc, ca să mă rog la tine, şi un ban de aur, ca să-mi cumpăr două capre şi un ţap, pentru a creşte o turmă cu care să pot ajuta şi pe alţi oameni nevoiaşi.
De atunci, a rămas pilda, că cine este lacom în ruga sa, nu poate primi ceea ce cere, mai degrabă cel ce cere puţin prin rugi, este mai bine ascultat de Dumnezeu. Sau lăcomia este moartea bogăţiei.
