Una dintre cele mai harismatice personalităţi ale creştinismului românesc modern, dacă nu cel mai harismatic, născut duhovniceşte în colimvitra de sânge martiric a temniţelor comuniste este Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia.
Volumul „Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt" (Libris, Braşov, 2016) este rodul unei prietenii ce trece peste timp. Nicolae Băciuţ, atentul conservator al Vetrei de odinioară, revistă de cultură şi dialog cultural ce mi-a luminat adolescenţa, un foarte bun interlocutor al Avvei scriitor, fragil partener de gând al celui care, prin Jurnalul fericirii, avea să recalibreze mărturia creştină românească a veacurilor.
Autorul interviurilor, mai mult decât interviuri, consemnează:
„Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit şi preţuit pe N. Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea credinţei. Şi pentru că n-am fost singur în atitudinea mea faţă de N. Steinhardt, în finalul acestei cărţi am inclus şi un dialog cu trei apropiaţi ai „Sihastrului": Al. Paleologu (un prieten de o viaţă), Mircea Oliv şi Ioan Pintea, cel care i-a înseninat bătrâneţile prin prezenţa sa" (pp. 14-15).
Fante de lumină într-o lume de orgolii şi frici şi trădări - într-o Românie absurdă deseori, pagini de emoţie şi definire a vocaţiei literare, scurte diagnoze asupra literaturii şi curajului de a recunoaşte valoarea literară în ciuda alienării la sistem (cazul Eugen Barbu), pagini de intimitate cu actul creator şi emoţia aşteptării publicării.
Dezamăgit şi curajos deopotrivă, calm şi impetuos, Nicolae Steinhardt este surprins de către Nicolae Băciuţ cu deferenţa scriitorului tânăr, uimit de efigia sfântului aplecat spre critică şi literatura de marcă ca mod de viaţă. Pentru că despre viaţă este vorba în paginile cărţii, viaţa aceea care a constituit plasa de siguranţă a unei culturi în cădere liberă. Un cuvânt al lui N. Steinhardt se potriveşte perfect cărţii. Pornind de la ideea că „una din obligaţiile ce incumbă criticului este a depista imediat sinceritatea ori artificialitatea operei analizate" el ne transmite: Când stăpâneşte sinceritatea: autorul: beat de osteneală şi fericire, criticul: fericit de înţelegere şi admiraţie" (p.22).
Pentru că despre un exerciţiu de admiraţie este dialogul acesta, despre admiraţia pe care o stârneşte până astăzi un om cu un preaplin de cultură şi un ideal inalienabil: mântuirea. Un exerciţiu de lectură cu pace admirativă.
Merită menţionată şi prefaţa volumului, aparţinând tânărului teolog Alexandru Ojică, ea însăşi un scurt exerciţiu de meditaţie la admiraţie. (p.8)
