CĂRĂRI PIEZIȘE - SUNT LACRIMAE RERUM (XXXIII)

Distribuie pe:

Într-o zi, auzise de la vecină că la Cluj există un joc de noroc, un fel de loterie la care dacă depui bani, după șase luni ți se returnează de opt ori suma depusă. Cum este posibil așa ceva? s-a întrebat Maria. Sigur, organizatorii au afacerile lor, au nevoie și “învârt” bani mulți, câștigă foarte mult cu banii mei și-și permit să-mi returneze de opt ori suma depusă. Vecina i-a împuiat capul cu tot felul de povești. Ba că nepotul lui nenea cutărică și-a luat o mașină nouă cu banii încasați de la Caritas, ba că tovarășul director de la fabrica de încălțăminte a “băgat” în joc toată agoniseala și după șase luni și-a putut cumpăra o casă, ba una, ba alta. Ce s-a gândit Maria: să-și vândă camera și să joace toată suma la Caritas. Cu de opt ori suma încasată va putea, peste șase luni, să-și cumpere un apartament cu două camere cu baie, să iasă din acest ghetou și să locuiască, cât de cât, ca oamenii. Șase luni trec repede, a cugetat femeia. Și-a trimis copiii la mamă-sa, a vândut camera și s-a mutat cu chirie la o vecină.

Într-o seară, pe când venea istovită de la muncă, s-a întâlnit cu Leon, un vechi prieten de-al soțului.

- Leon, ce-i cu tine pe aici?

- M-am oprit pe la soru-mea să beau o gură de cafea și să mă hodinesc, că-s pe drum de dimineață. Am plecat din București pe la cinci, când se crăpa de ziuă, și trebe s-ajung înapoi până-n miez de noapte. Cu banii ăștia mulți ce-i am în mașină musai să mân încet și cu băgare de samă.

- Ce, în mașină ai bani? l-a întrebat mirată Maria.

- Opt geamantane, pline ochi.

- Nu înțeleg! De unde ai atâția bani?

- Tu, Marie! Sunt șoferul domnului Petrică, fost odată mare tovarăș. El mi-a dat azi dimineață un geamantan plin cu bani și o scrisoare către directorul sau șeful, ce o fi, de la jocul ăla de noroc, de la Cluj.

- Câți bani erau?

- Nu știu! Directorul m-a primit foarte bine. Știa cum mă cheamă și mai cred că știa și câți bani aduc. Nu m-a întrebat nimic. M-a invitat într-o cameră, iar o funcționară m-a omenit cu o cafea, apoi ei s-au retras într-o altă cameră. Gândesc c-acolo au desigilat geamantanul și-au numărat banii. După vreo două ore, mi-a spus să trag mașina în curte. Funcționara mi-a dat pe rând opt geamantane sigilate și numerotate. Am iscălit de primirea lor și mi-am zis:

- Leon, la drum, că nu-i timp de pierdut cu atâta bănet la tine.

- Cum, mă. Nu se poate. La jocul de care vorbești trebuie să aștepți șase luni ca să primești de opt ori suma depusă.

- Nu fi naivă, Mărie. Domnii ăștia mari, foști tovarăși, n-au răbdare. Regulile-s făcute pentru noi proletarii, nu pentru ei. Nu mai ți minte ce se spunea despre șampanie că este o băutură pe care o gustărește clasa muncitoare prin reprezentanții ei. Tot așa și cu banii. Îi muncim noi și-i folosesc foștii reprezentanți ai clasei muncitoare.

- Am depus și eu niște bani la jocul ăsta. Peste două săptămâni se împlinesc exact șase luni. Am emoții.

- Marie, Marie, ai grijă. La mijloc îi mare păcăleală. Buba se sparge foarte curând.

Un val fierbinte i-a străbătut trupul Măriei, din creștet până în vârful picioarelor. îngrijorarea i-a străpuns sufletul, buzele au început să-i amorțească, iar genunchii îi simțea că o lasă.

- Ce-i cu tine , Mario? Ți-este rău?

- Nu, nu. Sunt obosită. Leon, du-te cu Dumnezeu și ai grijă să nu pățești ceva cu banii ăia mulți!

- Tu câți ani ai?

- Șaisprezece!

- Și ea, cine-i?

- Sora mea.

- Și ea câți ani are?

- Zece.

- Și de ce-ți zice, mamă?

- Pentru că eu îi cresc și pe ea și pe ceilalți, de când aveam doisprezece ani. Mai am încă un frate de opt ani și o soră de șase ani. Tata s-a “prăpădit” în spital, de pneumonie, iar mama a murit și ea tot în spital. De inimă rea a făcut tensiune mare la sânge și-a mai făcut și un cancer la partea femeiască. S-a necăjit mult că nu-și mai putea aduna copiii. Ne-a dat la bunica, ca să-și vândă camera în care stăteam, iar banii i-a depus la înșelătoria aia de joc de la Cluj. Tare s-a necăjit pentru că a păgubit tot avutul ei. Aflase că patru sute de mii de creduli au pierdut toții banii, toate economiile ca și ea, dar asta n-a liniștit-o. Nu s-a potolit nici când escrocul a fost condamnat la 7 ani de închisoare de către Tribunalul din Cluj pentru furt și înșelăciune. Când i s-a confirmat bănuiala că “organizatorul” a fost o unealtă în mâna unor șarlatani iscusiți și că în urma apelului înaintat Curții Supreme de Justiție pedeapsa i-a fost micșorată la un an și jumătate de închisoare, atunci și-a dat seama că domnii cei mari și-au găsit în ea prostul, că au înșelat-o și au jefuit-o. Din acel moment nu a mai scos nici un cuvânt, timp de o lună. într-o zi a căzut la pat și după o săptămână a murit în spital. Atât a mai apucat să-mi spună:

- Să ai grije de copii! Între timp a murit și bunica și-am rămas singuri.

- Și unde locuiți?

- În casa bunicii, la țară. Avem două camere, o bucătărioară, un șpais și o mică curticică. Mai am nouă găini, un cocoș, un grivei și două pisici.

- Ți-este greu?

- Nu-i ușor să faci de mâncare, să-i îmbraci, să-i speli, să-i culci, să-i duci la școală și la grădiniță.

- Și din ce trăiți?

- Din alocația pe care ne-o dă statul. Mai merg în oraș de două ori pe săptămână și rândui prin casă la o doamnă. Mai vând câte un ou sau câte o găină. Trebuie să mă descurc.

- Surorile și fratele, toți îți spun mamă?

- Da. Toți. Nu sunt eu mama lor? Nu-i îngrijesc eu?

Au vrut să ne despartă, să ne împrăștie în toată lumea. Ba unul a venit să-l dăm pe cel mic la un străin. Spunea că-n America este mai bine. Dar asta nu se poate. Nu s-ar suci mama în mormânt văzând că după ce au înșelat-o și au jefuit-o domnii cei mari din oraș îi mai batjocuresc și copiii? S-o duce cel mic în America când va fi mare și dacă va dori și dacă-l va duce capul. Până atunci îi cresc eu așa cum am văzut că ne-a crescut tata și mama. Școală? Voi face și eu școală când voi putea, că nu o să-mi pună opreliști.

De câte ori trec prin cartier ca să ajung la doamna care m-a angajat pentru curățenie și văd vilele acelea mari și frumoase, mă întreb: oare în care din ele s-au aciuat banii mamei? Frații mei, copiii mamei, și acum al mei, nu știu nimic de ce și cum s-au întâmplat lucrurile.

Între timp asistenta medicală a adus copilul din laborator.

- Ți-a fost frică? a întrebat-o sora - mamă.

- Nu.

- Te-a durut?

- Nu.

Fetița a prins-o de mână și cu o voce rugătoare i-a spus:

- Mamă, să mergem acasă.

Ea și-a îndreptat privirea spre mine și am văzut în ochii ei tristeți și lacrimi.

Sunt lacrimae rerum - sunt lacrimi pentru nenorocirile noastre, mi-am zis.

(Va urma)

Dr. ONORIU I. CORFARIU

Lasă un comentariu