Cred că aceste regiuni ar trebui să mulţumească pe toată lumea sau, dacă nu, atunci nicio altă regionalizare nu-i va mulţumi pe toţi. În al doilea rând, nu cred că are prea mare importanţă faptul că unele regiuni vor fi mai mari, iar altele mai mici: dacă, oricum, nu putem crea artificial regiuni egale ca suprafaţă şi ca populaţie, ce importanţă are faptul că unele regiuni sunt mai mari, iar altele mai mici? Aşa cum ştim, şi în celelalte ţări ale Uniunii Europene există regiuni mai mari sau mai mici. De asemenea, cantoanele Elveţiei au şi ele mărimi diferite. Poate că este chiar mai bine că sunt diferite ca mărime pentru că în felul acesta vom putea afla, în timp, care mărime este mai potrivită. Cât priveşte capitalele acestor regiuni, cred că ar fi mai bine să-i lăsăm chiar pe locuitorii lor să decidă, prin referendum, care vor fi capitalele regiunilor lor oferindu-le, eventual, două-trei variante. Ar fi mai democratic. Odată cu referendumul pentru adoptarea Constituţiei li se poate cere cetăţenilor fiecărei regiuni să-şi aleagă şi capitala regiunii lor. De ce trebuie neapărat să decidă politicienii care va fi capitala fiecărei regiuni a României din moment ce interesele lor sunt cel mai adesea divergente sau meschine?
O componentă importantă a reformei administrative a României este, aşa cum ştim, descentralizarea. Ea vizează mai multe aspecte însă eu o să mă opresc aici numai asupra unora din ele. Primul aspect se referă la competenţa localităţilor (comune, oraşe, municipii) şi a regiunilor. Ce competenţe să acordăm pe viitor acestor entităţi? Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să stabilim mai întâi competenţa instituţiilor centrale ale statului. Unul din principiile fundamentale după care ar trebui să ne orientăm în stabilirea acestor competenţe este, desigur, conservarea unităţii şi suveranităţii statului român: tot ceea ce ar putea duce la slăbirea unităţii şi suveranităţii României, ca urmare a descentralizării, ar trebui să rămână în sarcina instituţiilor sale centrale. Pe de altă parte, ştim din propria experienţă şi din literatura de specialitate că, în general, statul sau guvernul este un prost gospodar, iar în ceea ce priveşte calitatea de gospodar a statului român ce să mai vorbim! Ea este chiar de notorietate internaţională (vezi, în acest sens, Francis Fukuyama, Construcţia statelor, Editura Antet, Bucureşti, 2004, p. 15). În consecinţă, al doilea principiu după care ar trebui să ne orientăm pentru a rezolva cât mai bine problema regionalizării şi a descentralizării României este următorul: cu cât vom lăsa statului român sau instituţiilor sale centrale mai puţine probleme de care să se ocupe cu atât se va putea ocupa de ele mai bine. Şi invers: cu cât îi vom lăsa mai multe cu atât se va ocupa de ele mai prost. Cred că un derivat al acestui principiu poate fi considerat şi principiul european al subsidiarităţii conform căruia tot ce se poate decide mai bine la nivel local (fireşte, mai bine pentru locuitorii comunei sau oraşului respectiv) poate fi lăsat la latitudinea fiecărei localităţi. Aşa cum ştim, acesta din urmă se aplică deja în România întrucât facem parte din Uniunea Europeană, iar instituţiile Uniunii Europene conlucrează deja cu localităţile româneşti acordându-le bani pentru dezvoltare pe bază de proiecte. Totodată, o oarecare descentralizare a fost iniţiată şi de guvernele României întrucât localităţile româneşti au primit deja, aşa cum ştim, mai multe atribuţii şi mai mulţi bani de la guvern. Totuşi, multe din problemele care ar putea fi rezolvate mai bine la nivel local decât prin intermediul instituţiilor centrale ale statului au rămas deocamdată centralizate; ca să nu mai vorbim de faptul că pentru cele deja descentralizate banii vin tot de la guvern şi, ceea ce-i mai rău, ei vin condiţionat şi părtinitor. Nu vreau să intru aici în prea multe amănunte, însă aş dori, totuşi, să precizez că, pornind de la aceste principii sau ţinând seama de ele, instituţiile centrale ale statului român ar trebui să păstreze pentru sine doar legiferarea, cea care vizează prezervarea unităţii şi suveranităţii României, apărarea statului faţă de posibilii săi duşmani externi şi interni (cu alte cuvinte armata, securitatea şi poliţia - să-i zicem deocamdată - centrală), infrastructura naţională şi, mai ales, crearea şi protejarea condiţiilor de concurenţă fără de care, în condiţiile proprietăţii private, dezvoltarea economică este foarte mult afectată. Restul problemelor, cele care încă se mai află la dispoziţia instituţiilor centrale ale statului român ar putea fi lăsate, fără grijă, fie la dispoziţia instituţiilor regionale, fie la dispoziţia instituţiilor locale fie, în sfârşit, la dispoziţia cetăţenilor.
(va urma)
