Îmi vine în minte o istorioară. Un om avea o vacă pe care o ducea la păşune dimineaţa şi o lua seara. Zi de vară, soare, sete, uscătură, vaca păştea pe unde şi ce putea. Şedea toată ziua nemulsă. Într-o zi, a venit şarpele şi a luat-o de uger. Ce era să facă? Dacă fugea, şarpele o muşca, înveninându-o mortal. Dacă şedea, şarpele o sugea, o uşura de lapte şi o lăsa să pască mai departe. Şi vaca, destul de înţeleaptă, a rămas. Şarpele a supt-o şi a plecat. A doua zi la fel, a treia, de asemenea. Se învăţase şarpele la supt, se învăţase vaca la muls. Când a observat omul că vaca vine mereu mulsă, s-a pus la pândă. A găsit şarpele şi l-a omorât. Se zice că atunci când a dat în el, s-a spart şi a sărit laptele ca din puşcoace. Tocmai se săturase de supt.
Acum mă întreb, dacă a fost, totuşi, vinovată vaca, şarpele sau omul? E greu de spus, dacă privim prin prisma interesului fiecăruia. Şi, totuşi, vaca era a omului şi omul trebuia să aibă grijă de ea, să n-o lase singură, s-o mulgă el la timpul potrivit şi, în acelaşi timp, s-o apere de şarpe.
Dă de gândit, povestea!
