Aşa după cum s-a putut vedea, în ansamblul tratatelor de pace care s-au încheiat în urma Primului Război Mondial, cel de la Trianon constituie doar o parte a unui întreg. El vizează exclusiv relaţiile statelor învingătoare (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia etc.), în total 27 de state, cu Ungaria, ca parte a imperiului austro-ungar. Cu restul învinşilor tratatele s-au încheiat astfel: la 28 iunie 1919, cu Germania, la Versailles; la 10 septembrie 1919, cu Austria, la Saint Germain en Laye; la 27 noiembrie 1919, cu Bulgaria, la Neuilly; la 10 august 1920, cu Turcia, la Sevres, localităţi din Franţa, situate în jurul Parisului. Dintre toate ţările învinse, cu care s-au semnat tratate de pace, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, din care făceau parte doar Statele Unite, Anglia, Franţa şi Italia, a avut cel mai mult de furcă cu delegaţia Ungariei, care nu vroia nici în ruptul capului să se recunoască învinsă şi mai ales să i se aplice principiului naţionalităţilor. Pentru ea însemna destrămarea şi decapitarea propriului imperiu, la care a ţinut atât de mult şi în fruntea căruia vroia să se simtă pe mai departe semeaţă şi confortabilă.
Cu toate că despre Trianon se vorbeşte în cercurile maghiare ca despre o mare nedreptate istorică, în realitate lucrurile stau cu totul invers. Trianonul a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, slovacilor, sârbilor, ci Europei înseşi, întregii lumi, pentru că el a schimbat percepţia despre realitatea istorică a evoluţiei popoarelor, oferindu-le, prin principiul naţionalităţilor aplicat cu stricteţe, acea gură de oxygen absolut necesară pentru a renaşte, a se dezvolta fiecare liber. Iar faptul că în acest epocal proces istoric au existat şi perdanţi, lucrul este lesne de înţeles. De altfel Ungaria însăşi a avut de câştigat în urma păcii de la Paris. Prin aceasta ea a devenit pentru prima dată în istoria sa europeană un stat de sine stătător şi nu un conglomerat de naţiuni ţinut sub control prin forţă coercitivă. Iar dacă cineva se simte lezat în acest amplu proces transformator, de vină nu pot fi nici românii, nici slovacii, nici sârbii, ci pur şi simplu mersul şi evoluţia societăţii omeneşti.
Atmosfera în care s-a desfăşurat încheierea păcii cu Ungaria la Palatul Trianon este foarte bine reliefată, pe baza documentelor vremii, în cartea regretatului istoric târgumureşean, dr. Ioan Chiorean, intitulată „Geneza şi sfârşitul imperiului austro-ungar". Contrar opiniilor răspândite, statele succesorale sau beneficiare ale Trianonului, amintim aici România, Cehoslovacia, Iugoslavia n-au avut acces la masa tratativelor, decât Franţa, Marea Britanie, SUA , Italia şi, mai târziu, Japonia. Ele au primit ceea ce li s-a dat. Evident, în urma unei analize extrem de exigente a realităţilor de la acea dată, a principiului naţionalităţilor, al aprecierii părţii ce se cuvine fiecăruia, bazându-se pe trei piloni puternici: al întâietăţii, majorităţii demografice şi unităţii de limbă şi tradiţii, adică al etniei, riguros demonstrate de grupuri de experţi din cele 17 comisii de lucru, din care statele succesorale nu făceau parte, ele având doar obligaţia de a le oferi materiale şi documente demonstrative. Pentru ca pacea să fie dreaptă, iar relaţiile internaţionale să fie aşezate pe temelii noi, marile puteri învingătoare au utilizat la Conferinţa de Pace zeci de specialişti de renume mondial, din cele mai diverse domenii (istorie, drept, lingvistică, toponimie, geografie, etnografie, economie, sociologie, strategie militară etc.), învestiţi cu misiunea de a întreprinde studii profunde ale realităţilor de pe întregul continent, iar în final să formuleze concluzii şi recomandări factorilor de decizie din ţările aflate la masa tratativelor. Şi iată care a fost decizia acestora în cazul Tratatului de la Trianon cu Ungaria. Conferinţa de pace de la Paris a recunoscut noile state independente şi întregirile naţionale înfăptuite prin voinţa popoarelor încă de la sfârşitul anului 1918. Prin evaluarea graniţelor în funcţie de raportul dintre etnie şi teritoriu, Ungaria n-a putut acoperi cu etnia sa mai mult de 93.000 kmp, cât are şi astăzi. În schimb, aceleaşi ţări titulare ale Conferinţei de Pace au consimţit recunoaşterea internaţională a unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România; a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu „Ţările cehe" şi formarea statului Cehoslovac, a Sloveniei, Croaţiei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia şi constituirea Regatului sârbo-croato-sloven. În acelaşi timp Austria a primit de la Ungaria Ţinutul Burgenland, de la graniţa de vest a Ungariei, fără oraşul Sopron.
În acest proces al reaşezării Europei Centrale au existat nemulţumiri şi din partea celor care au primit teritorii. Reprezentanţii României au reclamat nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă la Ucraina. De asemenea, au fost diferende între sârbo-croaţi şi italieni, solicitări care n-au fost onorate. Mici ajustări s-au făcut totuşi prin convenţii bilaterale. Bunăoară, prin rectificări de graniţă, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, din care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 locuitori, dintre care doar 3 erau români. O înţelegere similară a avut România şi cu regatul sârbo-croat, în Banat.
Dintre toate ţările învinse, Ungaria a fost singura care a refuzat verdictul. Bela Kun, în loc să răspundă pozitiv hotărârii Comitetului militar interaliat de la Paris de a retrage din Transilvania armata pe aliniamentul indicat, a declanşat în vara lui 1919 o puternică ofensivă în Transilvania şi Slovacia, sortită eşecului pe ambele fronturi. Doar după înfrângerea revoluţiei roşii şi venirea lui Horthy la putere şi stabilizarea vieţii politice din Ungaria, Clemenceau, preşedintele Conferinţei de Pace adresează, la 1 decembrie 1919, guvernului ungar o adresă pentru a trimite delegaţi pentru semnarea Tratatului. Delegaţia ungară a sosit în capitala Franţei la 7 ianuarie 1920, în frunte cu binecunoscutul conte Apponyi Albert, dar nu pentru a semna încheierea păcii, ci pentru a încerca să salveze imperiul sau o parte din acesta. Cu o suită de 7 comisari generali, 6 comisari, 38 de experţi şi 6 consilieri politici aparţinând principalelor partide politice, contele Apponyi a făcut o adevărată demonstraţie de forţă în faţa Consiliului Suprem al Păcii, începând cu combaterea autodeterminării, acuzând în acelaşi timp România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de „imperialism", întrucât tocmai contrar „principiului naţionalităţilor" ar fi acaparat „teritoriul milenar al Ungariei". Preţ de câteva luni de zile stufoasa delegaţie ungară i-a hărţuit pur şi simplu pe cei din Consiliul Suprem al Păcii de la Paris, arătând că fără ea Europa centrală se va prăbuşi, datorită incapacităţii noilor ţări de a se guverna, propunând anularea plebiscitelor, constituirea unei Confederaţii danubiene pe ruinele propriului imperiu şi multe altele. Instituţia supremă amintită a Aliaţilor a rămas însă fermă, respingând toate cererile delegaţiei maghiare, formulând la adresa acesteia următorul răspuns: „Chiar şi un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptăţit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinţei popoarelor." În consecinţă, la reluarea în discuţie a Tratatului cu Ungaria, la 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a luat în considerare memoriul comun al României, Cehoslovaciei şi Regatului sârbo-croato-sloven, care demonstra netemeinicia argumentelor delegaţiei maghiare, consfinţind prin cea mai înaltă decizie frontierele fixate încă în iunie 1919. Evident, Apponyi şi delegaţia sa a refuzat semnarea tratatului, a demisionat şi abia la 17 mai 1920 ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată preşedintelui Mitterand, înştiinţează Consiliul Suprem că ţara sa va semna totuşi Tratatul în forma elaborată de către acesta, lucru ce s-a şi întâmplat la 4 iunie 1920, în palatul „Marele Trianon" din Versailles. Şi-au pus semnătura pe Tratat, pe de o parte, înaintea celor trei ţări succesorale (România, Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven), Franţa, Anglia, SUA , Japonia şi alte nouă state, iar pe de cealaltă parte, Ungaria. Din partea României documentul a fost semnat de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino.
Referindu-ne la recenta iniţiativă a premierului Ungariei, Victor Orban, de a repune pe tapet problematica Trianonului (Trianon 100), gest politic extrem de grav, acesta nu face altceva decât să dinamiteze Tratatul de pace din 1919, noua ordine mondială constituită cu un secol în urmă, şi care a fost benefică libertăţii, stabilităţii şi dezvoltării popoarelor. De altfel, el nu face altceva decât să scoată de la naftalină retorica înaintaşului său, contele Apponyi, care a condus delegaţia ungară la Conferinţa de pace de la Paris, atunci, la finele Primului Război Mondial.
Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, evenimentul s-ar fi întâmplat, categoric, altădată, dar cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care alergând în stânga şi-n dreapta pentru teritorii şi supremaţii n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare, adevărata menire europeană. Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care Ungaria a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei funcţionează şi nu iartă.
Notă: Problematica Trianonului este amplu tratată în cartea: „Ungaria, lungul drum spre Trianon".
