Suntem convinşi că unul din motivele majore care i-a determinat pe francezi să-l urmeze masiv pe Emmanuel Macron, în drumul său spre preşedinţia Franţei (66,06 la sută), a fost opţiunea sa pentru Uniunea Europeană. Cu acest gest istoric francezii au dat o lecţie dură englezilor care, în egoismul lor de a le fi bine cu orice preţ, au pus în pericol o construcţie europeană extrem de importantă, concepută, tot de către un francez, în 1950, mai precis de ministrul de externe Robert Schumman. Tânărul şi noul preşedinte al Franţei proaspăt ales n-a făcut acest gest de bunăvoinţă privind sprijinirea continuităţii Uniunii Europene din respect faţă de conaţionalul de acum 67 de ani, fondatorul ei, ci din convingerea că, în actualul context geopolitic, Europa nu poate exista şi nici rezista presiunilor şi concurenţelor mondiale, decât în această formulă.
De altfel, ceea ce a făcut Franţa acum, nu izvorăşte dintr-o zvâcnire de moment, fie ea chiar şi genială, ci se înscrie în şirul de gesturi şi evenimente pe care această naţiune le-a pritocit, dezvoltat şi promovat de-a lungul întregii sale istorii, şi mai ales de la prima revoluţie franceză, care a avut loc la 1789, prin abolirea monarhiei, urmată, la 1792, de instalarea primei republici. În cadrul acestor evenimente tumultoase şi nu lipsite de atrocităţile unui război civil s-a născut celebra „Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului", care, iată, stă şi astăzi la baza relaţiilor sociale fundamentale, a dreptului intern şi internaţional, dar şi însufleţitoarea Marseillesa, devenită imnul naţional al Franţei. Mersul evenimentelor însă nu s-a limitat aici. Tăvălugul democraţiei odată pornit el a produs alte şi alte evenimente în această direcţie. Cu toate că Napoleon Bonaparte a pus capăt primei republici (1799), reformele instituţionale din perioada lui au fost influenţate de acest suflu, ele contribuind esenţial la modernizarea Europei vremii.
Anul 1848 este, de asemenea, marcat crucial de Franţa, ea fiind la baza acestei revoluţii al cărui suflu a „măturat" întreaga Europă şi ale cărei seminţe adunate în deviza „liberté, egalité et fraternité " urma să influenţeze evoluţia continentului spre o nouă etapă de progres şi civilizaţie. În ce ne priveşte, să nu uităm contribuţia nemijlocită a Franţei la Unirea principatelor de la 1859 şi formarea României moderne, la câştigarea independenţei de stat de la 1877, şi apoi sprijinul moral şi material al acesteia pentru redobândirea teritoriului pierdut în prima parte a Primului Război Mondial, care s-a soldat cu celebrele lupte de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, puternicul lobby în favoarea României la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, prin care s-a înfăptuit România Mare, şi multe altele.
Lăsând la o parte aceste influenţe particulare, putem spune că Franţa a constituit dintotdeauna motorul cel mai puternic al dezvoltării Europei. Nu numai în domeniile ştiinţific şi cultural, ci şi prin reformele structurale pe care le-a săvârşit pe plan intern şi care au devenit apoi pildă de urmat pentru ceilalţi. Aşa, de pildă, la 1848, a doua republică a introdus votul universal pentru bărbaţi. Putem spune chiar că istoria Franţei ultimelor două secole şi jumătate a constituit un permanent duel între absolutism şi republicanism, între autocraţie şi democraţie, şi care, de obicei, s-a soldat cu instaurarea unei noi republici. Dacă dictatura lui Napoleon Bonaparte a pus capăt primei republici, la 1799, la 1848 a luat fiinţă cea de-a doua republică, învinsă şi ea de către Napoleon al III-lea, la 1852. La 1870, după războiul prusac, când a pierdut Alsacia şi Lorena, s-a instalat a treia republică, care a durat până la 1940. Acesta a fost regimul cel mai lung în care reformele au abundat. Educaţia a devenit gratuită, laică şi obligatorie, după care a urmat libertatea presei şi dreptul de asociere, legalizarea divorţului şi a sindicatelor, separarea bisericii de stat, la 1905. Celei de a treia republici, care a durat 70 de ani, i-a dat lovitura de graţie mareşalul Petain, în 1940, în plin proces de ocupaţie nazistă, punând bazele regimului de la Vichy. A urmat apoi a patra republică (1944-1958) şi a cincea sub generalul de Gaulle din 1958 şi până azi. Dacă în Franţa a dominat aproape tot timpul spiritul liberal, din 1981, prin victoria lui Francois Mitterand, socialiştii au avut şi ei parte la guvernare, ultimul stâlp fiind recentul debarcat Francois Holland, care s-a dovedit şi cel mai slab.
Prin venirea la putere a lui Emmanuel Macron, purtat pe val de o mişcare aflată între cei doi poli denumită social-liberală, nu ştim dacă se va ameliora viaţa francezilor, dar opţiunea pentru Europa unită ne dă speranţa că suntem pe drumul cel bun şi că inventivul popor francez va găsi soluţii şi pentru mersul mai departe al Europei. A unei Europe căreia îi aparţine, nu oricum, ci în calitate de lider spiritual, dar şi ca mare putere, dat fiind faptul că ea este a doua forţă economică a continentului şi a cincea a lumii, iar, alături de Germania, poate aduce cu adevărat un suflu nou, în favoarea celorlalţi europeni.
Ca români, beneficiari ai unor relaţii speciale tradiţionale, determinate de nenumărate afinităţi, printre care limbă, cultură (Franţa fiind cunoscută ca sora noastră cea mare), o reapropiere de această ţară, prin refacerea legăturilor pe toate canalele ar fi de bun augur. Pentru că o apropiere de Franţa ar însemna facilitarea căii noastre spre inima sau nucleul dur al Uniunii Europene, privilegiu care nu este la îndemâna oricăror ţări ale continentului.
Din păcate, problema cea mare nu este la ei. Nici la francezi, nici la germani, ci la noi. Cu toate că s-au scurs zece ani de la momentul aderării, integrarea, adică apropierea noastră de Uniunea Europeană, nu numai că s-a făcut în paşi de melc, dar întreg acest scenariu a fost prost conceput şi jucat de către România. De către Parlament şi Guvern, de către întreaga noastră clasă politică, care prin acţiunile întreprinse şi modul lor de manifestare n-au scos suficient în evidenţă vocaţia noastră europeană. Lipsa proprie de interes şi de performanţă a fost deseori pusă pe seama existenţei şi a altor opţiuni. De multe ori a fost sugerată neutralitatea sau orientarea spre est, fapt ce dovedeşte nu numai ignoranţă politică, dar şi necunoaşterea trecutului nostru, a ceea ce a însemnat Rusia pentru noi de-a lungul istoriei. Un alt aspect important este cel al modului în care acţionăm pentru propria noastră restructurare, pentru a construi cadrul legislativ, dar şi instituţional care să ne apropie şi sub acest aspect de Uniunea Europeană. Faptul că apărăm familia tradiţională prin legiferarea căsătoriei ca relaţie dintre un bărbat şi o femeie este un lucru deosebit de important. Acţionăm însă cu totul anacronic atunci când este vorba de eliminarea corupţiei, a abuzului în serviciu, a dării şi luării de mită, a altor fenomene antisociale neagreate ca mod comportamental de către comunitatea europeană. Este de un primitivism penibil să canalizezi activitatea Guvernului şi Parlamentului încă de la înfiinţare, folosind tot felul de stratageme învăluitoare, ignorând legi ale moralei şi justiţiei, pentru a scoate liderul principalei formaţiuni politice de sub incidenţa penalului. Doar regele Richard al III-lea al Angliei a mai procedat ca domnul Dragnea, atunci când era dispus să dea regatul său pentru un cal ca să-şi salveze pielea. Lucrul acesta se întâmpla pe la 1485, şi era rege. Oare, domnul Dragnea ce se crede?
Deşi par lucruri diferite ele se leagă. Se leagă pentru că datorită unor astfel de manifestări comportamentale, lucrurile la noi nu merg în direcţia normală, motiv pentru care prea multă vreme rătăcim prin deşerturile a tot felul de tranziţii şi experienţe nefericite, împiedicându-ne să fim ceea ce ar trebui să fim şi să ne facem temele cu adevărat.
Să sperăm, deci, că relativul cutremur care a avut loc în cadrul Uniunii Europene, datorită mulţimilor de slăbiciuni, va constitui un duş adecvat şi pentru noi, românii, şi mai ales pentru clasa politică, pentru a ne trezi la realitate şi pentru a reconsidera atitudinea noastră faţă de Uniune. Să milităm, de acum înainte, nu ca un elev problemă, ci ca unul silitor, care ştie să-şi facă temele, convins că numai astfel poate avea succes şi aprecierea colegilor. Şi de ce nu, a celor care au fondat această uniune.
