Nu am timp..., poate mâine...

Distribuie pe:

Un ţăran evlavios, dar foarte ocupat, găsea o mie de pretexte ca să nu meargă la Biserică. Preotul îl îndemna să vină măcar duminica în lăcaşul sfânt şi să aprindă o lumânare pentru mântuirea sa. El, însă îi răspundea grăbit:

- Am să vin, părinte! Am să vin... Poate mâine... Poate altă dată… Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!

Se ştie, totuşi, că niciodată nu avem suficient timp pentru toate. Rar om e în stare să ducă la capăt tot ce are de făcut. Aşa că n-a reuşit asta nici ţăranul din povestea noastră, căci în vreme ce aştepta pe altcineva, a venit moartea să-l ia. Acum, sufletul celui care veşnic se grăbea s-a pomenit într-o pustietate fără de sfârşit şi a prins a orbecăi prin întuneric, în speranţa că poate-poate, îl va întâlni pe Dumnezeu.

După o bucată de vreme, când nu-i mai rămăsese nici fărâmă de speranţă, s-a împiedicat de o tulpină de copac şi, în disperarea sa, a crezut că se află la picioarele Celui de Sus.

- Doamne, a stigat bietul de el. Oare nu cumva te-am întâlnit?

Din înalturi, plină de reproş şi gravitate, i-a răspuns o voce mustrătoare:

- Sărmane rătăcit! Dacă nu m-ai căutat atunci când erai viu, de ce crezi că ai să mă găseşti acum, când eşti mort?

Omul s-a cutremurat de spaimă, dar, cu o ultimă scânteie de curaj, a implorat cu glas sfâşietor:

- Doamne! Nu mă lăsa aici, în această pustietate neagră! Ajută-mă, te rog! Scoate-mă măcar la primul luminiş!

- Bine, s-a auzit aceeaşi voce, care părea să fie vocea sa când încerca să scape cumva de preotul din sat. Am să te ajut… Poate mâine… Poate altă dată… Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!

Din volumul „Condamnat la iertare", în curs de apariţie la Editura Vatra Veche, Târgu-Mureş

 

Lasă un comentariu