A fost odată, demult, un prinț frumos, bogat și deștept. Avea însă și un defect, era timid. Prințul era îndrăgostit de o prințesă foarte frumoasă. Una dintre cele mai frumoase prințese din ținut. Și nu știa bietul prinț cum să-i spună că o iubește. Se gândește un timp, apoi își spune în gând: „O invit diseară la o plimbare călare, sub clar de lună, îmi vopsesc înainte un sfert din cal în verde, iar când mă va întreba de ce mi-am vopsit calul în verde, îi voi spune: nu contează, important e că te iubesc."
Vine seara și ies la plimbare. Prințesa nu scoate o vorbă toată seara. Se despart. A doua zi prințul își vopsește jumătate din cal în verde. „Când mă va întreba de ce mi-am vopsit calul, îi voi răspunde: nu contează, important e că te iubesc", gândea prințul. Seara la întâlnire, se repetă tăcerea de mormânt. A treia seară, prințul își vopsește tot calul în verde, din motivele cunoscute. Se plimbă ce se plimbă amândoi, și la un moment dat prințesa nu mai rabdă tăcerea și mărturisește:
- Dragul meu prinț, te iubesc!
Prințul repede îi spune:
- Nu contează, important e că mi-am vopsit calul în verde!
