Ce nu poți lua cu tine, lași în urmă. Dar cui? Și în ce condiții? Testamentele pot dezvălui (și adesea chiar o fac) sentimente ascunse în timpul vieții: de iubire și recunoștință, de dispreț și ură. Oamenii și-au folosit cererile finale pentru a-și răscumpăra greșelile din viață, pentru a se răzbuna sau, în cazul cel mai manipulativ, pentru a controla anumite evenimente după ce au dispărut. Charles Atlas, de exemplu, și-a lăsat o parte din avere fiului său, cu condiția ca acesta să fie botezat în religia romano-catolică.
Un director economic și-a donat averea pentru inițierea unor burse de care să beneficieze studenții la actorie, declarându-și o dorință secretă: „Toată viața mi-am dorit să urc pe scenă. Lipsa talentului m-a împiedicat să-mi îndeplinesc această dorință." Banii au fost oferiți unui teatru, cu o clauză condițională: cadavrul său să fie decapitat, capul să-i fie curățat de carne, iar craniul său albit să fie folosit ca țeasta lui Yorick în piesa lui Shakespeare, Hamlet. Ceea ce s-a și întâmplat.
Un bancher cu o avere considerabilă și-a eliminat din testament doi membri ai familiei, cu un codicil usturător: „Soției mele și amantului său le las confirmarea faptului că nu am fost atât de prost pe cât credea ea. Fiului meu îi las plăcerea de a-și câștiga traiul; vreme de 25 de ani, el a crezut că această plăcere îmi aparține."
Testamentele pot fi foarte concise. Până acum cel mai scurt testament valid din lume este rugămintea lui Karl Tausch din Germania (19 ianuarie 1967): „Totul soției". Probabil că nu este surprinzător faptul că cei mai mulți autori de testamente bizare sunt iubitori de animale. Câinii și pisicile sunt cei mai frecvenți beneficiari, însă unele averi au fost lăsate și unor peștișori de acvariu, nevăstuici sau pitoni.
