Duminică seara, postul public 2 al Societății Române de Televiziune ne-a oferit nouă, telespectatorilor, un adevărat regal: „Călăuza", filmul celebru, din 1979, al lui Andrei Arsenievici Tarkovski, regizor de film, actor, scenarist, scriitor, încununat cu atâtea mari premii, cel care ne-a lăsat filmele „Andrei Rubliov", „Oglinda", „Călăuza", „Copilăria lui Ivan" (Marele premiu „Leul de aur", la Veneția), „Solaris", „Nostalghia" (Marele Premiu Special al Juriului, la Cannes), „Sacrificiul"… Prieten și colaborator cu alți mari actori, scriitori și regizori, precum Vasili Șușkin, Andrei Mihalkov-Koncealovski, A. Gordon, Ginghiz Aitmatov, Tarkovski era bine cunoscut în Europa și în întreaga lume.
Acel film („Stalker" - „Călăuza") este o „exprimare filmică a timpului subiectiv, a memoriei", despre pătrunderea ilegală în „Zona" aceea cu semnificațiile ei uman-existențiale, „semn al trecerii unei civilizații neprietenoase", „Zona" căderii - așa se spune - unui meteorit, care, cică, n-ar fi existat.
„Zonă" din care „nimeni nu se mai întoarce, pe același drum, în această bulversată existență umană."
„Zonă" ce pretinde „respect", în care au pătruns cele trei personaje: Călăuza, Profesorul și Scriitorul, fiecare purtând un destin, o enigmă, ceva ascuns dus în adâncul sufletului fiecăruia.
„Zonă" în care, „dacă mergi drept, e fatal". Totul trebuie făcut prin ocolire într-o rețea cu capcane periculoase.
„Zonă" ce-i lasă să pătrundă pe cei care „au pierdut orice speranță".
„Zonă", în care, parcă-i viu doar un cuc, două păsări rătăcite și un câine episodic, apărând în acea nemărginire a pustietății locului.
„Zonă" în ale cărei ape plutesc doar cutii de conserve, un pistol, părți din arme, seringi, din loc în loc, parcă și câte un pește, rătăcit și el.
„Zonă" a acelei permanente picături, a totalei lipse a armoniei, în care „totul are un sens și o cauză", în care cei trei, la un moment dat, filosofează tocmai despre „sensul vieții", despre „împlinirea dorinței născute din suferință", suferință în care „esențial este să crezi". Totul măsurat, spune „Călăuza", cu acel aparat „care înregistrează sufletul omului".
Cei conduși de „Călăuză", de fapt un drum spre libertate, trebuie să găsească acea Cameră în care cei ajunși acolo să intre, cu excepția călăuzelor. Loc pentru oamenii disperați. Doar ei, disperații, acolo trebuie să intre. Numai că nici Profesorul, nici Scriitorul nu intră. Refuză, fiecare dintr-un ascuns motiv al lui. Acolo, cei care intră trebuie să fie curați, fără niciun păcat. Cel puțin asta se înțelege.
Aici, bomba pregătită de Profesor este demontată, parte cu parte, și-i aruncată în apa aceea mereu însoțitoare (oare ca sens al vieții?!). Aici nimeni nu-ți mai poate face vreun rău. Așadar, în acea Cameră nu intră nici Profesorul, nici Scriitorul. Nimeni. Deci, niciunuia nu i se va împlini acea dorință ascunsă, ceea ce-l determină pe unul din personaje, cu acea stare a unei disperări, să conchidă: „Mai bine o fericire dură, decât o viață cenușie!".
De reținut scena aceea finală, prin care soția „Călăuzei", din lipsă de amatori, care să se mai ofere să intre în „Zonă", se oferă ea să ajungă la Camera în care nimeni nu vrea să intre. De frică, speriat ca nu care cumva, ea, soția lui, să intre acolo, „Călăuza" refuză.
Antologic, obsedant parcă, e și acel sunet reluat, mai ales spre sfârșitul filmului, al unui tren, cum antologică-i și scena în care fetița „Călăuzei", un fel de rezanior final al filmului, împinge, cu puterea privirii, toate paharele de pe masă, secvență însoțită, în surdină, într-o discretă manieră, de cunoscuta „Odă a Bucuriei".
Să fie, oare, acest film, din rândul acelor pelicule care multe spune nu doar despre acea realitate sovietică, ci și despre a noastră condiție umană?
