Ioan Lupaș (1880-1967) (III)

Anuarul Institutului de Istorie Națională și Biblioteca Institutului au tipărit sub conducerea lui Ioan Lupaș studii și cercetări de istorie transilvană și contribuții pentru istoria românilor. Împreună cu Alexandru Lapedatu, între anii 1920-1945 au îndrumat pașii spre istorie și știință a zeci de generații de studenți, printre care Ioan Moga, David Prodan, Ștefan Pascu, Dumitru Brătianu, Aurel Decei.

Profesorul Ioan Lupaș s-a angajat în politica vremii în care a trăit fiind ales de mai multe ori de locuitorii Săliștei în Parlamentul României din perioada interbelică; de asemenea, a fost de două ori ministru al Sănătății și ocrotirilor sociale (1926-1927) și ministru al Cultelor și artelor (1937-1938).

A activat timp de un deceniu în calitate de președinte al secției istorice a Academiei Române (1923-1933) și de președinte al secției istorice a Astrei.

De altfel, și luările sale de cuvânt, în calitate de deputat în Parlamentul României, erau orientate spre problematica dezvoltării învățământului și culturii românești de asigurare a condițiilor materiale în vederea bunei desfășurări a instituțiilor de învățământ și cultură.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, un grup de inițiativă, având în frunte pe Alexandru Lapedatu și tânărul istoric Ioan Moga, a pregătit pentru acel prilej un volum omagial închinat ilustrului istoric Ioan Lupaș.

În afara operelor menționate, Ioan Lupaș a publicat ulterior mai multe opere:

• George Barițiu, 1913 (monografie)

• Nicolae Popea și Ioan Micu Moldovan (1920) (Discurs de recepție la Academia Română)

• Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918

• Contribuții la istoria ziaristicii românești ardelene, Sibiu, 1926

• Cronicari și istorici români din Transilvania (2 volume), Craiova, 1933

• Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureșanu, București, 1925

• Avram Iancu , 1924

• Emanoil Gojdu (1802-1870) (viața și opera), București, 1940

• Documente istorice transilvane, Cluj, 1940

• Răscoala țăranilor din Transilvania (1784), 1934

• Istoria Unirii Românilor, București, 1937; ediția a II-a, 1993

Majoritatea operelor au fost apoi publicate în mai multe volume de Scrieri alese.

• Studii, conferințe și comunicări istorice, vol. I, București, 1928; vol.II, Cluj, 1940; vol. III, Sibiu, 1941; vol. IV, Sibiu, 1943; vol. V, Cluj-Sibiu, 1945-1946.

În anul 1934, Direcția Fundației Culturale Regale „Principele Carol" s-a adresat istoricului Ioan Lupaș cu propunerea de a elabora o lucrare consacrată Unirii Românilor.

Ioan Lupaș s-a conformat în vederea elaborării acestei lucrări care a apărut în anul 1937 de ziua Bunei Vestiri la București. Autorul și-a structurat opera Istoria Unirii Românilor în șase cărți care, de fapt, reprezintă șase capitol ale lucrării:

Cartea I; Temeiurile Unirii Românilor

Cartea a II-a: Înfățișarea Țărilor Române până în preajma celei Dintâi Uniri

Cartea a III-a: Întâia Unire a Țărilor Române (1599-1601)

Cartea a IV-a: De la întâia până la a doua Unire (1601-1821)

Cartea a V-a: A doua Unire (1822-1866)

Cartea a VI-a: Unirea a Treia și cea din urmă (1866-1918)

În momentul în care i s-a făcut propunerea de a scrie Istoria Unirii Românilor, Ioan Lupaș era o personalitate de frunte a istoriei și culturii naționale, profesor și cercetător cu o bogată și rodnică activitate în domeniu.

La începutul Cărții întâi: Temeiurile Unirii Românilor, autorul a pornit de la realitatea că „Unirea de la 1918 nu a fost un dar coborât asupra neamului românesc din încrederea și simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greșelile dușmanilor de veacuri, ci ca urmare firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi și de mucenici a reușit să-și apere cu uimitoare stăruință <<sărăcia și nevoile și neamul>> rămânând, împotriva tuturor năvălirilor barbare și a vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoșesc în care, ca într-un liman de mântuire, și-a putut adăposti traiul de-a lungul vremurilor de urgie. Statul român întregit în forma lui de astăzi trebuie prețuit ca unul din cele mai statornice, având temeiuri adânci și nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoșesc, în firea poporului român și în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufletești întărite prin unitatea aceluiași grai, aceleiași credințe, acelorași datini și obiceiuri, în asemănarea nedesmințită a întocmirilor și așezămintelor moștenite din bătrâni și, mai presus de toate, în puterea morală a conștiinței naționale, fără de care ar fi șubrede și nesigure toate celelalte temeiuri."

(va urma)

 

Lasă un comentariu