De câțiva ani, în fiecare sfârșit de vară, o mână de scriitori și nu numai, ne ducem într-un sat - Vaidacuta. Nu e al niciunuia dintre noi și e aproape al tuturor. Ne regăsim cei mai mulți, fiindcă cei mai mulți ne-am născut cu satul în sânge și nu putem pune nimic între acum și atunci.
Ne întoarcerm, pe de o parte, să aducem un elogiu satului românesc, așa cum a făcut-o și Lucian Blaga în discursul de recepție la primirea sa în Academia Română, dar, pe de altă parte, să prohodim nu doar un sat de cândva, ci satul de azi. Acolo unde a mai rămas ceva din el. Căci Vaidacuta, cândva înfloritor, mai are doar câteva suflete, gârbovite de ani și vremi, și multe case pustiite. În locul unor gospodării înfloritoare cândva, acum, din bălăriile crescute peste ruine, abia dacă mai poți fi zărit.
Iar acolo unde mai sunt sate în picioare, greu mai găsești... țărani.
La Vaidacuta, în disperarea unei renașteri, am tot plănuit să facem aici un sat pentru oameni de litere și de arte, care să se înveșnicească acolo, ridicându-și câte o casă, așa cum erau casele cândva, venind, din când în când, să pună și puțin suflet.
Poate că va rămâne doar un vis, pe care îl tot încălzim în fiecare an, doar, doar va răsări ceva din el.
De fapt, poate că unii ne întoarcem nu într-un sat, ci într-un timp, într-o vârstă, cea a „sensibilității metafizice, prin excelență", cum ar zice Blaga.
Ne întoarcem într-o copilărie, aproape ideală, căci, dacă-i dăm din nou crezare lui Blaga, „copilăria petrecută la sat mi se pare singura copilărie".
Ne întoarcem într-o lume al cărei orizont era vecin cu Dumnezeu.
(O, de câte ori n-am sperat că ajungând în orizontul înalt al pădurilor satului voi putea să ating cerul.)
Și la Vaidacuta, doar biserica își păstrează semeția. Stranele sunt însă mai mereu goale, preotul liturghisește adesea doar lui Dumnezeu.
„A trăi la sat, ca să-l invocăm din nou pe Blaga, înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat de veșnicie..."
Oare nu mai putem trăi în zariște cosmică? Oare satul nu mai poate naște veșnicie?
„Satul, mai crede Blaga, situat în inima unei lumi, își e oarecum sieși suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul și de sufletul său și de un mic ajutor de sus, pentru a-și suporta, cu răbdare, destinul".
Dar oare, mai are satul destin? Oare ce-i e scris pe cer i-e pus? Mai poate fi satul pentru cineva, cum a fost pentru noi, centrul lumii, buricul pământului?
„Sat al meu ce porți în nume sunetele lacrimei" spunea Blaga, referindu-se la satul său natal.
Acum îmi pare că toate satele noastre se cheamă Lancrăm și au în ele sunetele lacrimei.
Dar din care ochi se mai preling, stins, astfel de lacrimi?
