Va ajunge Ungaria să îngenuncheze Europa?

Transformarea „micului honved", Victor Orban într-un fel de „ Gică contra" al Europei, prin întărirea relațiilor cu Putin al Rusiei, dă aripi hungarismului și speranțe noi comunităților maghiare din afara granițelor în exacerbarea luptei pentru autonomia teritorială pe criterii etnice și înființarea a cât mai multe „Ungarii mici" în interiorul altor state. În principal, țările vizate sunt: România, Slovacia și Serbia, dar nu sunt excluse nici Austria și Ucraina Subcarpatică, astfel încât prin unirea geometrică a acestor puncte să poată fi reconstituită imaginea mult visatei Ungarii mari.

Așadar, prin asemenea încercări Ungaria provoacă la duel întreaga Europă. Au mai făcut ungurii acest lucru și acum peste o mie de ani când, abia veniți din stepele asiatice și cu sprijinul evreilor kazari, prin atacuri fulger specifice hoardelor, au trecut Europa prin foc și sabie timp de o jumătate de secol, ajungând și la Oceanul Atlantic, până ce au fost „potoliți", în urma bătăliei cu nemții, din 955, de la Augsburg.

Aflați în prag de dispariție, ca și predecesorii huni, ungurii găsesc din nou colacul de salvare, prin încreștinare (anul 1001) și trecerea la catolicism (cu toate că tatăl lui Vajk, viitorul Ștefan cel Sfânt, îmbrățișase ritul oriental), și odată cu aceasta folosirea lor de către Papă, drept vârf de lance în lupta pentru revenirea la catolicism a țărilor ajunse ortodoxe, prin aportul bulgarilor. Este vorba, evident, de țările amintite mai înainte și care au devenit ținta acestui atac ce avea să schimbe în rău destinul acestor popoare.

În căutarea de patrii, și pentru a evita obsedantul pericol al dispariției ca națiune, situație în care istoria i-a pus de mai multe ori de-a lungul existenței anterioare (vezi decimarea lor de către bulgari și pecenegi în Câmpia Atelcuz, în 896, fapt care i-a și determinat să emigreze spre Panonia), ungurii au inventat, un nou tip de ocupație, unic în Europa, ce îmbină exploatarea socială, cu cea de distrugere a fibrei națiunilor respective, în vederea asimilării acestora în contul maghiarimii.

De-a lungul îndelungatei existențe omenești istoria a reținut numeroase cazuri de asimilări, îndeosebi în urma migrațiilor. De văzut: hunii, goții, avarii, pecenegii care au dispărut, apoi românii asimilați parțial, de slavi și de bulgari, în sudul Dunării, dar și slavi și greci etc., asimilați de români, în nordul Dunării. Acest proces a avut loc mai mult pe cale naturală, în timp ce asimilarea de tip hungarist, este cu totul altceva. Ea a devenit, încă din primele secole ale existenței lor europene, o strategie națională, o politică de stat bine conturată, care să asigure baza demografică a maghiarismului. Pentru că ei, ungurii, nu s-au rezumat doar la însușirea bogățiilor celor ocupați, ci au mers mult mai departe, obligându-i pe aceștia la deznaționalizare totală.

Cu toate că în ultimul mileniu, până la Primul Război Mondial, când, din acest punct de vedere, Trianonul a făcut dreptate, au existat multe imperii în Europa: otoman, țarist, habsburgic, napoleonian etc., niciunii din acești ocupanți de țări străine n-au intrat atât de adânc în fibra națiunilor subjugate, încât să le pericliteze existența definitiv. Exemplul cel mai elocvent este al turcilor care, deși de o cu totul altă religie, și ocupând peste 500 de ani o bună parte a Europei, (1396-1914) n-au musulmanizat-o și nici n-au turcizat-o în așa grad încât să și-o adjudece ca parte a națiunii lor. Ungaria însăși este un exemplu grăitor în acest sens, deoarece, desființată timp de 174 de ani de către aceeași turci (1526-1699) și-a revenit ușor. De ce? Pentru că sultanii lor s-au mulțumit cu birurile și cu peșcheșurile solicitate. N-au împânzit continentul de moschei și nici nu le-au impus turca drept limbă oficială. Dovadă, națiunile eliberate după atâtea secole, cum e cazul Bulgariei, al Serbiei și Muntenegrului, și-au edificat în scurt timp propria viață religioasă, culturală și spirituală. De aceea, istoricii vremii vorbeau, acolo unde a fost cazul, de înlocuirea jugului de lemn turcesc cu cel de fier austro-ungar.

Opresiunea maghiară, chiar și atunci când s-a manifestat la nivelul doi, în cadrul imperiului habsburgic până la 1867, a făcut ravagii în arealul ei. Atât în Transilvania cât și în Slovacia și Serbia etc., procedând la implanturi demografice sofisticate, cu minorități diverse, pentru spargerea blocurilor compacte ale băștinașilor. Așa cum am mai subliniat, ea viza, pe lângă asuprirea socială și economică, prin spolierea de bogății, transformarea individului: german, român, slovac, sârb, croat etc., prin politici dure de ștergere a identității, în maghiar. Rezultatul? Măsurătorile antropologice recente au demonstrat că doar 10 la sută din cei care se declară maghiari sunt de această origine. În rest, toți maghiarizați, adică contrafăcuți. (Kosuth era slovac, Petöfi, sârb, iar Horthy, român băimărean etc.) Aceasta înseamnă că întreaga Europă se regăsește, prin descendenți, în spațiul maghiar. Pe ei nu legătura de sânge îi apropie, ci hungarismul, o doctrină construită pe așa-zisa superioritate de rasă, pe trufie și dorința de supremație, ceea ce îndeamnă la expansionism și la subjugare. Iată cum o națiune modestă, dar neastâmpărată, a ajuns să se considere mare prin metode diabolice. Un fel de buturugă mică care nu se dă înlături să răstoarne carul mare.

De fapt, lucrul acesta s-a putut bine observa încă din timpul evenimentelor de la 1848, când revoluționarii lui Kosuth au făcut mare caz de lupta pentru eliberarea popoarelor asuprite. În realitate, ungurii se vroiau eliberați doar pe ei, de austrieci, pentru a învia propriul imperiu, înghețat la 1526, sub ocupație turcească, și pentru a-i putea subjuga în voie și deznaționaliza pe ceilalți, inclusiv pe români. Ceea ce nu s-a putut atunci s-a întâmplat la 1867, odată cu înființarea Imperiului austro-ungar, în partea de răsărit a acestuia, numită Transleithania.

Ungurii, în vremea lor de glorie, n-au produs niciun reviriment în dezvoltarea Europei. Din contră, erau printre cele mai sărace națiuni, sărăcindu-i, cu grofii lor, și pe ceilalți. Aceasta, pentru că, întreaga lor gândire creatoare era îndreptată în direcția fortificării demografice a națiunii, prin fabricarea de unguri prin orice mijloace, domeniu în care n-au fost întrecuți de nimeni. Doar Trianonul a fost acela care le-a oprit malefica lucrare pentru o lungă perioadă de timp. Acesta este și unul din motivele pentru care îl și contestă cu vehemență. Înfiptă încă din vechime, teama lor de dispariție și lipsa acută de materie primă pentru fabrica de unguri, aceștia luptă cu disperare pentru găsirea, cu orice preț, a unor noi posibilități pentru relansarea producției. Enclavizarea, la care țin atâta, o văd ca pe un cordon de primă protecție de conservare a etnicității, în interiorul căreia se poate digera și contopi în voie și după standardele cunoscute fibra națională a celorlalte etnii.

Revenind la zi cu evenimentele, profitând de reașezarea Noii Europe și de breșele inerente procesului de reconstrucție a Europei Unite, de slăbiciunile proiectului, Ungaria, sub Viktor Orban, încearcă din nou marea cu degetul. Adaptându-și vechile tactici la noile condiții, ea a inventat dubla cetățenie, care pune în conexiune enclavele maghiare de pe teritoriul altor state, cu Budapesta. Participarea maghiarilor de pretutindeni la viața politică a Ungariei o face, poate nu mai puternică, dar cu siguranță mult mai îndrăzneață. Ea are ca menire nu numai trezirea conștiinței apartenenței la un singur centru al maghiarimii, ci mai ales activizarea falangelor proprii din țările respective la viața politică a statelor de care aparțin, țintind în mod deosebit participarea la guvernare. Din acest punct de vedere, România este un teren ideal de peste două decenii. Un fel de zis și făcut, pentru că, de 27 de ani, aceștia n-au părăsit ierarhia puterii, contribuind major la amplificarea contradicțiilor din societatea românească, la elaborarea de către legislativ a unor legi împotriva statului român. Așa a procedat, la vremea lui, Marko Bela, așa procedează și acum Kelemen Hunor, Borbely Laszlo, care au devenit sfetnici de bază ai mai marelui pesedist, Liviu Dragnea. Noul pact încheiat cu UDMR (oare al câtelea în aceste aproape trei decenii?) va rămâne în picioare și se va aplica literă de literă. Și uite așa, pas cu pas, și încetul cu încetul, vom asista la dezmembrarea și enclavizarea României, ea fiind și prima victimă a neo-hungarismului, care a început o adevărată bătălie în marș, prin centrul Europei. Întrebarea pe care ne-o punem: vor avea ei succes deplin în România? Dar în Slovacia, Serbia și Ucraina? Dacă da, înseamnă că lupta pentru o nouă împărțire teritorială a Europei a și început, iar primii doi agresori sunt deja cunoscuți: Rusia și Ungaria. Ce curaj pentru aceasta din urmă și oare până când europenii vizați îi vor mai suporta obrăzniciile?

 

Lasă un comentariu