Dacă trăiești într-o țară precum Iranul, nu trebuie să ratezi ocazia de a vizita deșertul, nomazii și beduinii singuratici, drumurile de nisip și de pământ pe care cu mare greutate poți ajunge la corturile lor tribale.
Deșertul cuprinde în sine două simboluri primordiale, esențiale; nediferențierea originară și întinderea nesfârșită, sterilă, în care mulți oameni au căutat și mai caută viața, realitatea și renașterea, în afara cărora nu există decât miraje și iluzii. În ezoterismul iranian, deșertul mai semnifică ființa exterioară, trupul, lumea, lucrurile luate ca atare, pe care individul le străbate ca un orb, fără să întâlnească ființa divină, ascunsă în spatele prea multor aparențe. Pământ pustiu, arid, fără locuitori stabili, el fiind reprezentat în Sfintele Scripturi ca o lume îndepărtată de Dumnezeu, tărâmul demonilor.
Nomazii și beduinii deșertului și-au păstrat vechile obiceiuri, mulți dintre ei închinându-se zeilor deșertului: piatra, apa, focul, oazele și copacii. Ritualul spălării mâinilor fiind înlocuit cu spălatul simbolic al mâinilor cu nisip. O deviație ușor de înțeles dacă ne gândim cât de prețioasă este apa în imensitatea nesfârșită. Acești oameni au preferat să rămână până în ziua de azi stăpânii rutelor din deșert și nimeni nu poate cunoaște tainele deșertului întins, decât acești oameni, neînchipuit de puternici. Trăiesc la lumina zilei și se culcă odată cu venirea nopții. Își câștigă existența din creșterea oilor, caprelor și cămilelor la foarte mare preț în deșert. Există tot felul de legende despre cămile! Prima ar fi aceea cu scuipatul și a doua, poluarea aerului de fiecare dată când ridică coada..! de parcă ar fi mâncat fasole cu cârnați! Mulți dintre acești oameni nu au fost niciodată la școală, nu știu să scrie și să citească, își educă copiii în familie, în spiritul moralei musulmane proprii.
Schițând un profil elementar al beduinului, trebuie spus că acesta nu este un simplu rătăcitor. El nu este altceva, decât omul care încearcă și reușește să se adapteze condițiilor de viață pe care i le oferă deșertul. Intuiește și se îndreaptă spre orice loc în care găsește verdeață și apă, pentru pășunatul bogăției sale: oile, caprele, măgarii și cămilele, de care nu se desparte niciodată. El este azi ceea ce a fost ieri și ceea ce va urma să fie mâine. Aricultura și orice formă de comerț sau meșteșug sunt sub demnitatea lui. Poartă amprenta peisajului auster și aspru. Hrana sa zilnică înseamnă curmale și un amestec de făină sau cereale prăjite, cu apă sau lapte. Au capacitatea de a răbda, un fel de pasivitate impusă, care îl ajută să supraviețuiască acolo unde totul degenerează și piere. Dincolo de orice speculații este individualist, corelându-se, între altele cu ceea ce se cheamă speranță. Pentru beduinii și nomazii deșertului nu este un simplu habitat ci este păstrătorul tradiției sacre, al purității limbii și sângelui.
Împreună cu colegul și prietenul meu ing. Mircea Vintilă, originar de prin mărginimea Sibiului, din curiozitate, am vizitat de mai multe ori corturile nomazilor și beduinilor din munții apropiați Persepolisului și de Shiraz. Prima dată cu pretextul că vrem să cumpărăm lapte de capră, știam că beduinii sunt recunoscuți pentru ospitalitatea lor, iar ceremonia ceaiului este modul în care ei se manifestă cel mai bine. Beduinii spun că prima ceașcă de ceai este amară ca viața, a doua e dulce ca dragostea, iar a treia este amară ca moartea.
Intrăm împreună cu prietenul meu într-un cort ceva, ceva mai prosper, fără nicio teamă. Suntem întâmpinați, imediat la intrare, de către un bătrân cu barbă rară și ochi șireți ce ne privea fix, două femei aspre și trei copilași. Cei doi băieți încă necăsătoriți din lipsa banilor, sunt la păscut cu oile. Suntem imediat invitați la ceremonia ceaiului și o mică gustare cu mast și carne de capră, garnisite cu discuții și curiozități de tot felul, inclusiv răspunsuri la întrebările noastre despre ei și modul lor de viață, lipsa apei, căldura excesivă, drumurile nemarcate, lipsa de alimente etc. După 3-4 ore și „a doua ceașcă de ceai", împreună cu bătrânul, ieșim afară din cort pentru un fel de prospecțiune a dunelor de nisip, asigurați de către bătrân că scorpionii nu ies la suprafața nisipului la acea oră (...)
Dunele deșertului..! poți să ți le imaginezi, dar nu poți să le pătrunzi misterele, decât atunci când le urci și le cobori, cazi de câteva ori pe nisipul galben roșiatic și fierbinte. Simți cum deșertul îți transmite liniștea și pacea lui. Îți dă o stare de plenitudine. Îți vine să dormi sub cerul liber și să intri mai tot mereu în corturile nomazilor și beduinilor. Cât timp stai acolo, ești purtat pe o pânză de mulțumire, simți că nu mai există nimic decât prezentul. Iluzoriu, deșertul iranian are de toate pentru toți!
Deșertul, mare nesfârșită de nisip, ocupă un loc aparte în viața mea. În ciuda aspectului său imobil, aproape mort, pustiul generează forța creatoare și puritatea supremă, întrucât în mijlocul dunelor și-au trăit revelațiile născătoare de religii, cei mai mari profeți ai umanității: Moise, Iisus și Mohamed.
- va urma -
