Dragii noștri, bătrâni dragi!

Motto: „Un om la 20 de ani trebuie să fie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat și la 60 stimat." (Grigore Moisil, matematician-academician )

V-ați întrebat vreodată cam câte așa-zise zile internaționale sau naționale avem, noi, români, de sărbătorit într-un singur an. Inclusiv cele trecute cu roșu în Calendarul Bisericesc? Având această curiozitate le-am numărat în fugă și am ajuns la concluzia că dacă pe unele dintre ele nu le-am și lucra, atunci „anul calendaristic al muncii" ar fi redus cu 30 de zile. Teoretic vorbind, ar avea, în loc de 12 luni, numai 11.

Și cum cea mai recentă sărbătoare de sărbătorit a fost cea de duminică, 1 octombrie - Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice - vă propun să așezăm în fața acelei zile simbolicul motto cu binecunoscuta zicere din popor: „Cine n-are bătrâni să și-i cumpere". Ca urmare vă îndemn să uităm și să iertăm ceea ce spun tinerii, uneori, la supărare: „Cine are bătrâni să ș-i vândă" sau „Bătrânii sunt niște oameni expirați".

Și vă ofer, ca prim-argument al invitației la creștineasca și omeneasca iertăciune și uitare, spusele și faptele înțelepte ale unui om care este nu numai extrem de inteligent, dar deosebit de modest din fire. Omul pe care am avut norocul, bucuria și plăcerea să-l fi cunoscut, cu foarte mulți ani în urmă, în Reghinul Mureșean, orășelul său natal. Este farmacistul, botanistul și fitoterapeutul de notorietate internațională, academicianul Ovidiu Bojor (1 nov.1924, Reghin). Felicitându-l că se apropie să treacă pragul celor 93 de ani, în perfectă stare de sănătate trupească și mentală, m-am gândit să-i ofer, cu anticipație, poate cel mai original și „ieftin" cadou aniversar: reproducerea, în scris, a unora dintre zicerile și sfaturile bune de urmat ale domniei-sale. Sfaturi și îndemnuri „vorbite", cândva, pe calea undelor Radioului Românesc: „Cred, în continuare, că este posibilă tinerețea fără bătrânețe și viața fără moarte" (cu referire la călătoriile și popasurile sale lungi și fructuoase în cercetări științifice prin ținuturile Tibetane); „Să nu confundăm niciodată iubirea cu dragostea"; „Universul este o oglindă. Dacă zâmbești, zâmbește și el"; „Când viața curge lin, bătrânețea e frumoasă, cu toate că uneori bagajul de suferințe ale unei vieți la bătrânețe atârnă greu"; "Renunțarea, din vreme, la lucrurile nefolositoare este secretul longevității. Nu de alta, dar suntem infiniți. Nu ne terminăm niciodată". Da, așa este! Însă cu condiția să fie Pace, nu războaie; Cumințenie, nu prostie; Bunătate, nu răutate; Hărnicie, nu delăsare; Chibzuință, nu risipă; Iubire, nu ură și intoleranță. Sau cum spune, întru-un vers, poetul năsăudean, George Coșbuc: „Omul bun în zile rele e tot bun ca-n zile bune."

În acest context, vă ofer să citiți textele a două mici și pilduitoare povestioare adevărate.

Prima: Îmbătrânit de anii mulți și grei ai vieții sale, ca și de desele și marile necazuri și boli ale trupului și minții, între care și cea a deplinei uitări de sine, cea pe care o numim

Alzheimer, un oarecare bărbat ajunsese să uite până și ce nume poartă. Și, totuși, ceva anume încă nu uitase: drumul spre mormintele dragilor săi bunici și părinți, ca și pe acela care duce la mormântul fetei primei sale iubiri din satul lui natal.

A doua: Un pilduitor dialog între un pacient și o asistentă medicală, dialog purtat pe holul unui luxos și foarte aglomerat cabinet medical privat dintr-un oraș oarecare.

Pacientul: Stimată doamnă, eu am venit la timpul stabilit. A trecut mai bine de o oră de atunci și văd că domnul doctor este tare ocupat. Aș dori să fiu reprogramat pentru o altă dată!

Asistenta: Vai, domnule dragă, ne cerem scuze! Vă rog să mai stați doar câteva minute!

Pacientul: Din păcate, nu mai pot să stau. Știți, mama mea este internată la un cămin-spital de bătrâni și suferă de Alzheimer.

I-am promis că vin să o vizitez la ora 12.

Asistenta: Păi, dacă suferă de această boală nici nu va ști că ați întârziat!

Pacientul: Ea, nu! Eu, însă, da!

Foto: Șipoș Maria, din Cristești, la 99 de ani

Lasă un comentariu