Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul al Țării Românești a fost înscris ca unul din cele mai mari nume în istoria Bisericii și a neamului nostru. Cu drept cuvânt este vrednic de toată cinstea și lauda acest prea ales ierarh, care a înfrumusețat chipul neamului românesc ca prea puțini, iar în felul său, ca nimeni altul. Este de aceea o caldă datorie de pietate și de recunoștință să-l aducem în amintirea neamului și a Bisericii ortodoxe, să coborâm figura lui din lumea celor drepți, între noi cei de azi, să-l privim în perspectiva timpului trecut și să-l prețuim spre învățătură.
Georgianul Antim a fost un scump dar duhovnicesc făcut țării noastre de purtarea de grijă a bunului Dumnezeu, care a îndreptat pașii acestui om minunat spre pământul Țării Românești, la vremea și cu voia binecredinciosului și înțeleptului voievod Sfântul Constantin Brâncoveanu. Viața lui cunoscută s-a desfășurat ca o binecuvântare pentru noi, în sânul neamului românesc. Antim aducea cu sine daruri și puteri sufletești, cu a căror spornică rodire a răsplătit prisositor buna primire și cinstirea de care s-a bucurat aici. A fost un suflet rar și a devenit un bun român acest străin, și fericit a fost gândul celui care l-a chemat spre pământul și spre sufletul nostru. Aici s-a împlinit chemarea lui, aici era locul potrivit misiunii lui. Identificându-se cu neamul nostru, s-a asimilat cu el, ca o dăruire firească și necesară lui și nouă. Cu binemeritată cinste a devenit deci, acest pelerin, unul din marii noștri ierarhi pământeni și vrednic de respectul și de dragostea neamului românesc va fi el totdeauna.
Antim a apărut între noi ca un „prea smerit întru monahi" meșter tipograf și a rămas toată viața mare aducător de lumină, de învățătură, de hrană pentru sufletul românesc. Meșteșugul tiparului a fost darul lui cel mai însemnat și cel mai folositor pentru noi. Antim nu era numai profesionist al teascului, era un apostol al cuvântului binefăcător. El era nu doar un prea priceput meseriaș, ci un zelos misionar. Tiparul nu era pentru el pâinea sa, cât pâinea altora. El tipărea anume pentru a ajuta pe frații întru Hristos „cu cărți de suflet folositoare și mântuitoare". Tipografia era pentru el lucru sfânt, pus în serviciul țării și al Bisericii. Înalta lui idee despre misiunea tiparului o arată dorința lui ca „slăvitul meșteșug al tipografiei să nu fie întrebuințat împotriva Bisericii și legii, ci pentru folosul țării. El tipărea „spre cea de obște folosință".
Meșteșugul lui dovedește nu numai mare pricepere tehnică, ci și mare înțelepciune, înțelegere a prețului și a interesului duhovnicesc al celor tipărite, un simț al alegerii și al prezentării cuvântului scris, al necesităților sufletești ale vremii. Misionar al cărții, Antim a făcut din fiecare carte un purtător de bun gând al său. Tipograful se transformă în părinte, învățător și sfetnic al tuturor și trimite cartea ca de la inima sa. La începutul sau la sfârșitul cărții, el găsește mai totdeauna loc și prilej să adauge cuvinte potrivite, trebuitoare cititorilor.
Au prisosit în sufletul lui darurile și bunurile alese - un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspirații și de melodii. Antim n-a îngropat niciun talant, pe toți i-a înmulțit. El a fost iscusit caligraf și desenator, pictor, xilograf, gravor; se pricepea bine la planuri de construcții și la măsurătoare și planuri de teren. Antim a fost „singurul Vlădică de mai multe ori artist".
Antim a fost mai ales un talentat predicator, poate cel mai talentat dintre ierarhii noștri. Și nu doar arta cuvântului este de prețuit în vorbirea lui, ci sufletul celui care vorbește. Nici una din laturile manifestării lui Antim n-a descoperit mai bine frumusețea lui sufletească, decât Didahiile lui: credință puternică, evlavie adâncă, înțelepciune, grijă de păstor și de părinte sufletesc, smerenie, bunătate, demnitate, gând înalt și inimă caldă, conștiința datoriilor de ierarh stimulată de vederea păcatelor din jurul lui, dornic să se mântuiască neamul românesc și el însuși.
Smerenia și demnitatea sunt unite deopotrivă în cuvintele lui și modestia nu-l oprește de a fi vigilent și energic. Mitropolitul Antim s-a devotat cu toată ființa și puterile sale, cu bucuriile și cu durerile sale, binelui nostru sufletesc. N-a căutat pentru sine partea cea ușoară și plăcută, nu și-a cruțat nici puteri, nici liniște, nici scaun pentru ceea ce a socotit el a fi binele neamului românesc și creștinesc. Legat sufletește de acest neam, Sfântul Antim Ivireanul a împărtășit cu el grijile, emoțiile, nădejdile și primejdiile locului și vremii.
Este de admirat acest cruciat al ortodoxiei, pe care pașii cunoscuți și necunoscuți ai vieții lui îl poartă din țara lui, prin Orient, până la noi și care păstrând afectuoasă și neștearsă amintire și dragoste primei sale patrii, iubește și servește pe cea de-a doua. Poartă în sufletul său de pelerin valorile și darurile Ortodoxiei, își împarte inima cu ortodocșii de pretutindeni, vrea luminarea, ridicarea și liberarea tuturor, le trimite tuturor gândul, munca și dragostea sa și moare mucenicește pentru Țara Românească și pentru credința creștină, unificate în legea cea dreaptă a Răsăritului.
Antim Ivireanul s-a românizat de dragul legii noastre creștine; prin ea s-a identificat el cu neamul românesc, prin ea l-a înțeles și l-a iubit, pentru ea a primit și slujiri și cinste și ponoase și scaun de ierarh și moarte de mucenic. Prin ea s-a făcut numele lui mare și cunoscut în toată lumea ortodoxă. Vizionar al libertății creștine ortodoxe, purtător al steagului comun, râvnitor și jertfelnic. Antim a dus o viață de apostol și a murit o moarte de mucenic.
Dăruit și jertfit Țării Românești și legii creștine, el binemerită deopotrivă elogiul sacru al neamului și al Bisericii. Lui Antim i se cuvine nu numai datorita recunoștință și cinstire românească, ci și recunoașterea și prețuirea Ortodoxiei întregi. I se cuvine cu atât mai mult, cu cât marele și vrednicul ierarh, ostenitor și luptător al dreptei credințe, a îndurat năpastă, osândă și pătimire nedreaptă, nu pentru păcatele sau pentru interesele sale omenești, ci întru îndeplinirea datoriilor lui de bun păstor de turmă, care, după cuvântul Evangheliei și al său, și-a pus sufletul pentru noi. Pentru nedreptatea ce i s-a făcut, pentru durerea ce i s-a adus, voind să-și facă datoria între cei la care s-a știut trimis de Dumnezeu, pentru frumusețea gândurilor și a vieții lui, pentru virtuțile și darurile lui, pentru truda și râvna lui toată, se cuvine „prea smeritului" și învățatului Vlădică Antim, „cea până la pământ plecată închinăciune".
