Bunul Dumnezeu îi dăruiește câteodată pe unii dintre muritorii acestei lumi cu har și dar, pentru a se ridica deasupra celorlalți și a fi ca niște troițe veghetoare ce să lumineze, din loc în loc, calea Sa cea îmbietoare la fapte bune, demne de urmat.
Am auzit de un asemenea om și apoi l-am cunoscut, el fiind părintele Gheorghe Olteanu, din Zau de Câmpie, slujitor al Domnului de 54 de ani și înrobit muncii de peste 70 de ani. Om dăruit zi de zi familiei și semenilor, iar pe oriunde pașii l-au purtat, a răspândit cuvântul Domnului, a adus speranță și alinare, a fost exemplu de urmat, a lăsat o urmă apăsată în istoria locurilor pe unde a trecut, ca și în sufletele dreptcredincioșilor pe care i-a păstorit.
N-a avut o clipă de răgaz nici dânsul, nici doamna preoteasă Ana, cea care i-a fost alături peste tot, la bine și la rău, până când nu și-au văzut cei 4 copii ajunși oameni cu studii superioare, căsătoriți și așezați la casele lor. Tocmai de aceea nu și-au putut permite prea multe distracții și despovărări de muncă, pentru că mereu trebuiau drămuiți cu grijă banii pentru a le face un viitor copiilor. Așa se face că n-au avut decât foarte târziu o mașină și au putut vedea și dânșii, doar acum, spre coada vieții, marea.
În tot acest timp, părintele a slujit și a răspândit cu drag cuvântul Domnului în parohiile Deag, Bărboși, Zau de Câmpie pe unde a umblat, iar în pomelnicul vremii va fi cel mereu pomenit că a redat vieții creștinești și a restaurat cu propriile mâini două bisericuțe românești prăbușite deja, că a împodobit cu picturi bisericile în care a slujit, că a ridicat o casă parohială în Zau de Câmpie, că aici, unde locuiește de o bună bucată de timp, în grădina domniei sale, a amenajat pentru creștini o CALE A CRUCII, urcătoare pe o alee flancată de cruci spre MONUMENT, o cruce imensă, placată cu marmură, înălțată pe un soclu cu 7 trepte aflat sub umbra unui uriaș DRAPEL TRICOLOR înălțat pe un catarg înalt de aproape 10 metri. Întreg ansamblul este observabil pe o distanță de mulți kilometri, fiind astfel aici, în inima Ardealului, un reper de creștinism și românism pe întinsul acestei vechi vetre românești. Marea supărare a părintelui ar fi aceea că acest ansamblu ar trebui iluminat și pe timp de noapte, iar atunci s-ar putea vedea de la mare depărtare. Ajutorul ar putea veni din partea primăriei, care să subvenționeze măcar plata consumului de curent electric.
Apoi harnicul părinte a adunat de-a lungul timpului, nu pentru sine, o comoară extrem de valoroasă, salvată de la pieire și uitare, anume: vechi costume populare românești, obiecte casnice trebuincioase într-o gospodărie, oale, vase, fedeleșuri, coveți, blidare, obiecte necesare la țesut, teascuri, tiglăzaie etc. Cât de bine le-ar sta acestora într-o casă bătrânească, aranjate într-o expoziție etnografică, amintindu-le generațiilor viitoare despre viața pe aceste meleaguri! Este un alt gând și o altă speranță a părintelui și a doamnei preotese, că poate vor mai putea face cumva și acest lucru extrem de important pentru cuibarul de lume în care viețuiesc acum.
Iar mai apoi, cu gândul la una din nurorile sale, venită din sudul țării, părintele a construit, la scară, chiar în apropierea casei, copia Ansamblului brâncușian de la Târgu Jiu: Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana Infinitului, semne de spiritualitate și genialitate românească fără egal, continuându-l de aici cu Calea Crucii, pe care am amintit-o mai înainte, și Monumentul, alte mari însemne de creștinătate, de slăvire a tuturor celor care au tors aici firul istoriei locului acestui atât de răbdător și jertfelnic neam românesc.
Mare noroc a avut părintele, în primul rând cu familia sa, doamna preoteasă, copiii, ginerii și nurorile sale, care l-au înțeles și s-au ostenit alături de dânsul, cel truditor în de toate relele și bunele acestei lumi, pentru a lăsa veșniciei o fărâmă de neuitare dintr-o vreme nevolnicită în de toate.
La cei 73 de ani ai domniei sale, preacucernicul părinte încă n-are stare, n-are timp de hodină, mereu face câte ceva pentru el și pentru oameni, mereu este acolo unde este chemat, la o suferință, la un necaz, la o bucurie, negândindu-se încă la vremea de sfârșit a acestei trecătoare vieți. Poate că asta l-a ținut mereu tânăr sufletește, mereu activ, mereu în miezul unei probleme ce trebuia rezolvată, mereu în mijlocul oamenilor, acolo unde îi sunt locul și menirea. Dacă am avea măcar câte un singur om asemenea părintelui în fiecare localitate, această țară ar fi un rai lumesc. Eu îl mai știu doar pe părintele Bucur Ilie din Sărmașu tot atât de vrednic și de angajat în mai toate cât se petrec pe-acolo.
Toate aceste minunate lucruri, făcute de un om dăruit, am vrut să le vedem noi, Lazăr Lădariu, Dimitrie Poptămaș, Petru Nemeș, Nicolae Ploeșteanu, Ana Hancu, Ioan Berța, Viorel Gliga și subsemnatul, într-o neguroasă zi de toamnă, pentru a-l felicita, a-l cinsti și a-l opri o clipă, din trecătorul timp, pe părintele Olteanu și pe distinsa doamnă preoteasă, la o reîntoarcere în vremea cea de început a domniilor lor și a ne povesti și nouă cum au suit ei împreună cărarea vremilor de-atunci.
Și Doamne cât ni s-a mai îmbucurat sufletul văzând un om atât de vrednic, bun și smerit creștin, slujitor cu credință a sfintelor taine, mare suflet de român adevărat. Tocmai de aceea, rugămu-ne Ție, Doamne, dăruiește-i învrednicitului Tău slujitor încă mulți ani de trăit de-acum înainte în liniște, pace și sănătate, alături de cei dragi lui, ca să-și gate câte cele toate și le-ar dori a le face pentru noi păcătoșii acestor nemerncite vremi pe care le trăim, că de mare laudă și vrednic este dânsul.
